Modernizarea oricărui stat era strâns legată în secolul al XIX-lea  de existenţa unei constituţii care să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, suveranitatea poporului şi separarea puterilor în stat. Cum cele două ţărişoare erau vasale Imperiului Otoman, primele documente cu rol de lege fundamentală au fost elaborate la iniţiativa marilor puteri. Dacă Regulamentul organic din 1831/32 a purtat amprenta Rusiei, Convenţia de la Paris (19 august 1858) avea girul  tuturor forţelor Europei şi, mai ales, pecetea Franţei.
Convenţia de la Paris a menţinut principiul separării puterilor în stat şi a introdus responsabilitatea miniştrilor în faţa Înaltei Curţi de Justitie şi de Casaţie. Adunarea Electivă devenea principala instituţie a ţării prin dreptul de a alege domnitorul, a vota legile şi de a aproba bugetul. Domnitorul nu mai controla bugetul şi se mulţumea doar cu o listă civilă.
Chiar dacă denumirea oficială era de “Principatele Unite Moldova şi Valahia”, Convenţia de la Paris făcea paşi importanţi spre o reală unire. Astfel, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie de la Focşani avea drept de control asupra tribunalelor din ambele state. Nicio altă instituţie nu putea să intervină asupra sentinţelor date de curte. Articolul 42 era şi mai interesant. Chiar dacă existau două armate separate, se prevedea o organizare identică pentru a fuziona în situaţiile grave.     
Secţiunea rezervată drepturilor cetăţeneşti aducea ideea de egalitate în faţa impozitelor şi de expropiere legală în urma unei despăgubiri. Se garanta libertatea individuală şi prevedea că arestarea se va face în condiţiile legii. Trecuseră aproape două veacuri de la celebrul Habeas Corpus Act. Se eliminau şi privilegiile de care se bucurau prea multe persoane în urma favorurilor acordate de domnitori de-a lungul anilor. Se prevede şi o îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor încă dependenţi economic de proprietarii de pământ. Dacă se menţineau teoretic două state, în practică unirea era ca şi realizată. Orice muntean sau moldovean putea să ocupe o funcţie de conducere în orice principat. Se menţineau totuşi unele principii învechite, conservatoare, raportat la anul 1858. Astfel, nu se acordau drepturi politice decât locuitorilor creştini ai principatelor, cu menţiunea că legi viitoare pot corecta situaţia. Faţă de ideea votului universal lansată în Franţa revoluţionară, se păstra votul censitar pe două categorii. Practic, puterea era rezervată moşierilor. Prevederea despre averea celui ales în Adunare indica în mod clar orientarea conservatoare. Venitul anual de 400 de galbeni era prohibitiv pentru cel putin 90% din populaţie. Votul direct era acordat numai celor care aveau venit de 1.000 de galbeni din proprietăţi funciare sau 6.000 de galbeni din cele comerciale. Adunarea a rămas un for al marilor proprietari de pământ. Se dovedea faptul că o persoană cu carte funciară bate de departe pe cineva cu ştiinţă de carte.
Convenţia de la Paris a rămas legea fundamentală până-n 1864, când domnitorul Al. I. Cuza i-a adus modificări importante prin Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris. A intrat definitiv în istorie prin votarea Constituţiei din 1866. Rămâne cu meritul abolirii privilegiilor de clasă, introducerii drepturilor cetăţenesti, întăririi principiului separării puterilor în stat şi favorizării unirii depline. A fost un pas important în introducerea ideii de monarhie constituţională în Romania, forma de guvernământ capabilă să menţină o mare stabilitate administrativă.