Timpul, judecător inexorabil şi drept care aşază pe fiecare la locul ce i se cuvine în raport cu opera pe care a creat-o şi cu iubirea şi înţelegerea pe care a avut-o faţă de semenii săi, i-a dat dreptate lui Alexandru Ioan Cuza.
În perspectivă istorică, slăbiciunile sale omeneşti se estompează; rămâne opera sa, de mari proporţii, una dintre cele mari, din întreaga istorie a poporului român.
La 5/17 ianuarie şi 24 ianuarie/5 februarie 1859 „nodul gordian” l-au tăiat românii înşişi prin reprezentanţii lor, în spatele cărora s-a găsit neîncetat naţiunea susţinătoare, dar şi ameninţătoare faţă de orice tentativă de ieşire din făgaşul naţional.
O problemă europeană a fost elucidată de români. „Unirea Principatelor  şi consultarea votului poporului – avea să spună Cavour lui Alecsandri – este începutul unei ere nouă în sistemul politic al Europei”, bărbatul de stat evidenţiind nu numai importanţa evenimentului, dar şi recunoscând făptuitorilor direcţi opera lor!
Trebuie mărturisit că „o furtună de vară iscată din senin” n-a fost doar efectul pe care l-au resimţit în urma dublei alegeri din Principatele Române, puterile ostile ei,1 ci şi faptul că procesul unirii în sine a surprins întreg concertul european.
Este evident că românii „s-au implicat” în acţiunea „forţelor de disoluţie” a „ordinei conservatoare europene”2, că la Carpaţi şi la Dunărea de Jos a apărut un nou „focar” care a creat multă îndoială cercurilor reacţionare ale continentului.
Alexandru Ioan Cuza a fost şi va rămâne peste timp, Domnul Unirii – al secularizării  averilor mănăstireşti, al dreptului lărgit de vot, al desfiinţării clăcii şi al împroprietării ţăranilor – a fost şi va rămâne reprezentativ pentru aspiraţiile societăţii noastre.
Mihail Kogălniceanui a arătat că: „Alexandru Ioan Cuza a simbolizat Renaşterea României şi conştiinţa naţională, că şi-a ţinut întotdeauna cuvântul, că era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi apere ţara de orice pericol, iar numele e binecuvântat de trei milioane de locuitori pe care i-a făcut cetăţeni”.
Recunoaşterea oficială a Unirii, cu alte cuvinte unirea şi naşterea naţiunii române, s-au făcut de către Marile Puteri de jure şi, ulterior de facto.
Lovitura de stat a lui Cuza i-a permis acestuia punerea în aplicare a reformelor economice şi sociale cu aspect liberal.
În ciuda faptului că domnitorul Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor instituţii precum şi controlul strict asupra aparatului birocratic guvernamental, poziţia acestuia a fost subminată progresiv.
„Monstruoasa coaliţie” l-a îndepărtat pe Omul Unirii şi l-a înlocuit cu un principe străin printr-o lovitură de stat rapidă în noaptea de 11/23 februarie 1866, domnitorul semnând documentele de abdicare.
La scurt timp a plecat în Austria unde a trăit până la sfârşitul vieţii, în anul 1873.
Plecarea sa în exil a însemnat sfârşitul unei epoci şi a marcat începutul unei perioade noi în evoluţia României moderne. În anii 1860, contactele cu Europa occidentală deveniseră regulate şi de o importanţă crucială pentru evoluţia ţării, iar Occidentul sau Europa serveau model elitei intelectuale româneşti.
Meritul lui Cuza este a de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc.
Românii au impus în Europa un nou stat naţional şi totodată modern, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti afirmându-se ca o nouă entitate europeană.
Cât de limpede a fost sesizată noua situaţie de baronul de Nothomb, diplomat belgian care scria la 15/17 februarie 1859: „Dubla alegere echivalează cu Unirea Principatelor, iar Unirea Principatelor înseamnă independenţa lor”…3
Cea mai frumoasă pagină în istoria României a fost cea a lui Alexandru Ioan Cuza, destinul lui s-a legat în mare măsură de cel al României şi de faptul că a înţeles atunci când misiunea lui s-a încheiat să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului  român: independenţa şi unitatea naţională.
 
1 „Kolozsvári Közlöny, nr.17 din 27 februarie 1859 apud. Ştefan Pascu, Ecoul Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, pag.463
2 Gheorghe Cliveti, România şi puterile garante, 1856 – 1878, Iaşi, 1988, p. 55.
3 Independenţa României, documente, vol. II, partea I Bucureşti, 1977, p.16.