Înţelepciune şi poezie
în joaca jocului de copii

Nu mă învrednicesc pentru prima dată să scriu despre poezia copilăroasă şi fermecătoare, cultivată cu artă de miniaturist de Nicolae Neagu în planul secund al rafinatelor sale grădini de versuri, strânse în vreo 30 de volume, dar asta numai dacă exclud de la numărătoare tocmai volumele de poezii şi povestiri pentru copiii de toate vârstele, şi ele vreo zece, dacă nu mă înşel. Trebuie să mărturisesc cu francheţe că scriu, mai cu seamă, despre asemenea producte cu urgenţa şi plăcerea descoperirii uimit-empatice a unui univers scriptural delicat ce abia se ţine într-o urzeală gramaticească părelnică de pânze de paingi, susţinând în grafitti cuvinte şi expresii vechi recalificate, parfumuri erecte ale unei lumi apuse, sonuri şi înfiorări de zefire vag trezite sub aripa somnolentă a timpului…

Poetul, care va împlini la mijlocul lunii iulie 75 de ani de viaţă (LA MULTI ANI, MAESTRE!), trăieşte aproape singur într-o Arcadie bucolică, de care nu se mai satură să se minuneze, absorbit de visul unui tărâm cu semne tainice şi desfătări ce i-au fost dăruite providenţial, activând emisfera cerebrală stângă, după o grea operţie pe cord deschis, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani!
M-au tuşat totdeauna în scrisul lui Nicolae Neagu toana, fundamentală la el, a rostirii contrare zicerii obişnuite, excepţionala, de aici, disponibilitate pentru joc, graţia funanbulească şi insolitul scenariului scriptic, frenezia dăruirii nesăbuite, vitaliste, delicata undă hedonist-umanistă şi ironică a amprentei eului, suprarealismul viziunii rareori trădat, echilibrul superior al unei filosofii de viaţă robust-trăiriste ca pretext al unui fel de a fi cuique suum! „La îndemână-atâtea pânze, Doamne!/Pereţii-aşteaptă un botez/cu chipuri şi bisericile întărite/de sfinţi în galben şi turchez.//Arhangheli rezemaţi în săbii goale/de ceară şi blajini de la-nceput,/albi între umeri,/moi în şale.//În nimburi mai puţin, mai mult în greabăn /tavanul naosului stă proptit.//Cu bube dulci un solz din bronzul tău,/un sfert, o jumătate, peşti întregi,/la îndemână alifia de culoare /reface sfinţii deveniţi betegi (Mural, Mirabile dictu, 2005). La fel de intens, să o spun şi pe asta, am reacţionat mereu, deşi pe autor am avut plăcerea să-l cunosc târziu, după ‘89, la puţin obişnuitul său har lingvistic, o adevărată Troie de straturi peste straturi de vorbe, purtând marca inconfundabilă a celei mai pestriţe şi mai bogate zone idiomatice a Munteniei de mijloc. Printr-o întâmplare, mai acum câţiva ani, m-am nimerit la o lectură publică în care citea Nicolae Neagu. O audienţă tânără priza cu plăcere nedisimulată, aproape în transă, nenumăratele glosse pe care autorul se simţea dator să le facă pe marginea unor cuvinte extrase din zăcămintele arheologice ale creaţiei sale. Nu am acum la îndemână volumul respectiv, dar pot să citez aproape la întâmplare de oriunde… „Bocet la inconsecvenţă/care trup se cheamă. Trupuri/grămădite grămăjoară/în alaiuri belalii,/nu mai ştii ce mânz de teamă,/ce osârdie-n calupuri/ostenise la-nchietura/tristei noastre nebunii.// Dibuie oficianţii, /dibuie tot ei şi-ncuie/grâul, caprele, măcieşul,/poama suptă de licheni,/ sună ruginiu talanţii,/moara macină tămâie/şi porumburile mişcă/ săbii goale de oşteni.//Dorm timpanele de ceară, /picoteşte greu orbita /uşuratică şi tace /duhul pietrelor nătâng. (Bocet la inconsecvenţă, din vol. Purpura şi iarba)”. Numai „neasemuitul muntean”, cum îl numea E. Lovinescu pe I.C. Vissarion, mai avea în tolbă – şi să nu uităm că provenea din aceeaşi geografie – atâta bogăţie de vorbă neaoşă şi levantină… Dar să revin a nos moutons, adică la recentul opuscul de versuri: Jocuri, jocuri de copii, cu subtitlul rarisim niscaivale fantezii, Ed. AIME, Bucureşti, 2006. Evident, volumul, din seria nedeclarată pentru copiii de toate vârstele, se adresează, în primul rând, naivilor „cu acte în regulă”. Iar pentru asta, încă de la prima respiraţie a volumului, autorul se insinuează/exprimă infralogic („vâjjj! şi vâjjj! lansează, scurt, rivalul/aprig loc de-a ţurca pe tăpşan, /pare cerul ăsta capsoman/că atacă stinghea cu pumnalul (Tu în centrul cercului), aşadar tocmai potrivit pentru a acredita atmosfera jocului copilăresc de-a ţurca, dintr-un muzeu imginar de jocuri ce se presupune că le-am practicat cu toţii, bunei, bunici, nepoţi, în devălmăşie, ieri, mai ieri, acum… Jocul de-a joaca jocului în memoria afectivă fixează pe tot parcursul volumului atât perspectiva din care cititorul este invitat să contemple suprafeţele de clar-obscur ale marii aventuri ludice, cât şi tema acesteia, care trebuie căutată în limbaj, ca expresie atitudinală faţă de „o lume…”. În fond, doar limbajul ne pune în contact cu pădurea de semne, ne restituie, mai mult sau mai puţin indeterminat sau tranzitiv, straturile ei conotative cu toate penumbrele mitogenurilor ori simbolurilor în care s-a fost fixat lumea, într-o primă formă de reflectare, înţelegere şi mirare, prin lentila genuin-înceţoşată a copilăriei. Proces totdeauna impur, fiindcă e acompaniat de o sumă de trăiri senzorial-afective, un convent al mimesisului artistic la care se ajunge, altminteri, prin negociere între autor şi cititor.
Întreaga poezie copilăroasă a lui Nicolae Neagu, dar mai cu seamă acest ultim volum, intitulat atât de inspirat Jocuri, jocuri de copii mizează pe această despărţire graduală, pe această aparentă ruptură de nivel a reflectării intelectuale, prin intermediul categoriilor şi conceptelor abstractizării, proces calat de poet să funcţioneze cumva de la celălalt capăt şi resimţit de cititor cu violenţa sentimentului galvanic al convertirii timpului exultanţei primordiale, siriace, în timpul lecturii. «Unii, dunii, trinii, panii,/şuşchii, ruşchii,/codrii, modrii,/tiric, pic…»/Mai vreau să zic:/«unilica, titilica,/ titipana, pogorana (variantă auzită de mine, St.I. Ghi.: gogoroana),/da de, dadivorţ/pantacica, cicalete,/poponete, ţânc…» (varaiantă: pantacica, cica be/bobârnete glonţ)/Puşca la oblânc/că de mine (nu de tine)/ghinionul tot se ţine/şi mă-mpinge de la spate/în grădina lui Stamate/unde moţăie aluni…//Dă-i incolo de nebuni (s.a.)” (Între prânz şi asfinţit).
Explorarea şi punerea în act a poeziei pure a jocului de copii (specie aproape uitată, niciodată studiată cu sistemă în literatura noastră!) deschide lui Nicolae Neagu front de lucru într-un filon aurifer excepţional, forat de sine, când cvasiautoreferenţial, cu îndemânare tehnicistă, iscusinţă şi abilitate de meşter, când ca simplu pretext – ironic ori ba – al verificării, sui generis, a virtuţilor gratuite ale semiozei. „De aici şi până-n bolta plină/e-o distanţă fără fund(mister!)/dar în universul ce declină/tera-i doar o boabă de piper//de piper albasru şi pendinte/pus la mijloc să menţină strâns /cosmosul bolnav de necuvinte/jumătate ras, cealaltă plâns.//Într-o stea aşijderi cu pământul/e, la tropic, ţarină de flori,/ (acolo ai vrea să-ţi ştii mormântul/tot acolo-ai vrea să ştii că mori).//şi la patru leghe depărtare,/o căsuţă pusă pe tălpici /vede, la apus, pe strada mare/, soarele (un altul) şi şeptilici” (Dar la ora patru (după masă).

O dată instaurate şi impuse (tiranic!) modurile discursului (textului), totul devine Artă pură în scrisul lui Nicolae Neagu, semnificant secund al acompaniamentului cohortelor de ideofone-senzaţii-simboluri al creaţiei libertare. „Aolică (mie, ţie!)/o leoaică de hârtie/şi-un bănuţ de tinichea/fac: «păzea, păzea, păzea!»/ce mă iei cu tura-vura/că pierduşi de mult măsura/şi oricum, o fi, n-o fi/stai de-a latul scorburii!//Zicea ieri, un ins, pe ploaie/c-o făcuşi, de tot, de oaie, /ce-ai avut şi ce-ai pierdut,/caprele tot şapte sunt.//Că sucită, că-nvârtită,/ n-ai o vită potrivită/şi tragi targa pe uscat/cu o chilă la pătrat.//De-aia-s vezi, atâtea scule!/ia-le sub cojoc şi du-le/ unde duse, de-a-ndarate/surdul roata grea, în spate.//Peste drum de primăvară/troscotul se saltă-afară/iar lăstarul dă altoi /din boboci, din nori, din ploi.”(Că sucită, că-nvârtită). Cred că numai Marin Sorescu, şi el în descendenţa lui Arghezi, mai avea uşurinţa, geniul şi dibăcia de-a potrivi ductul atât de divers al cuvintelor auzite, văzute, vorbite dintr-un cosmos al inconştientului colectiv precum Nicolae Neagu. Ceva din artefactul grav-calin al cărticelelor cu jucării ale Maestrului, ceva din Troia lingvistică a Liliecilor lui Sorescu (altminteri, o carte de amintiri metafizice ale limbajului deprins „copilăreşte” şi iarăşi vorbit copilăreşte!) conţin şi cărţile copilăroase (nu copilăreşti!) ale lui Nicolae Neagu, cu singura deosebire că tot ce e grav şi atins de sentimentul trecerii în opera poeţilor invocaţi poartă, la Nicolae Neagu, tuşa distinctă a împăcării totului cu toate: din prezent în trecut şi din trecut în prezentul etern. „Măi băiete, lumea-i mare/şi rotundă şi cu miez…/… Dar ţi-aş pune o-ntrebare:/după amplă căutare/într-o zi de Înălţare,/pipăind cu degetare/e posibil să separe/oul roşu de turcheză//Eu îţi spun că nu se poate/tu înclini să spui: «ba da!»/că din spiţe până-n roate// (…) jucând leapşa pe ouate,/pe ouate şi pe luate,/strigi:«dar asta-i altceva!»//Păi cum altceva, nenică,/(de năduf mă ia cu nervi):/o furnică-i tot furnică, o plătică-i tot plătică,//o mărgică tot mărgică /şi urzica tot urzică!/…De aici în Ursa Mică, /ou-i ou, precum observi!// Da, zici tu, aşa ar fire/dar să nu uităm mă rog,/că în cartea de citire/stă ca parte de vorbire,/precum câtul e-mpărţire/oul roşu trandafir e./degetarul? Povestire.” (Gata zic).

Într-o carte de citire mai frumoasă şi mai puţin sibilinică a lumii, aşadar, câtul, trebuie să înţelegem cu toţii, e doar împărţire, nu extincţie şi nici măcar descumpănire (deşi „bunicii s-au tot dus pe vale”), căci „fiţi siguri, nu se pierde/nimic din ce şoptim, din ce-am şoptit/şi trecătorul, eu, prin iarba verde,/mă voi simţi, cu şoapta, răsplătit’, iar, pe de altă parte, totul, chiar Totul e eternitate, adică ou fecund: „ce superb e oul ou!”. O metaforă foarte specială în firescul ordonării simple a relatelor care subîntind tensiunea vitală dintre un semnificant genuin şi o semnificaţie mereu deschisă vehiculează, în poezia lui Nicolae Neagu un gând de care suntem cu toţii gândiţi, marca unei pure episteme mito-magice în sine: „Ia te uită: în livadă/frunza a-nceput să cadă/şi cum cade, lin, pe frig,/mă aude dacă strig//Strig, de pildă, frunza rară/de cais surprins afară/(vreau să spun sub streaşină/unde norul macină)/şi-auzuindu-mă că ţip /se răsfaţă-n fel şi chip.// Strig pe urmă, jucăuşă, /frunza gri de corcoduşă,/ frunza roşie de pruni/aţipită-ntre lăstuni.//frunza(vezi?) de piersică/e, din toate, vrednică, / iară frunza de gutuie, /când coboară, parcă suie.//(Ia te uită )”. Totul e suitor la Nicolae Neagu în acest mare şi uimit gând care ar putea fi, până la urmă, Viaţa. Iar această înţelepţire a demult-ului, devenit, întâmplător, în grădina maestrului, târziu, ar putea fi şi el/ea, de ce nu?, doar o nevinovată tragere pe sfoară, dar, la urma urmei, „cine ştie bunăoară,/ce înseamnă trasul de (pe) sfoară? (s.a.)”, când lumea începe de fiecare dată într-o luni şi jocul se reînnoadă doar din schiţe, „prinse-n cutiuţa cu matriţe”. Un joc, subliniez, pornit să amestece mereu datele fundamentale ale fiinţării exultante din mica-marea enciclopedie a jocului de copii cu viitorul etern al poiein-ului, dacă mi se permite, slujit, ştiu înţelepţii, de o doamnă oarbă care se îngrijeşte de rondurile de glicine pe o străină stea, cum se întâmplă de se înnorează ori ninge prin preajmă… O poveste cu tâlc (de-a ce?), jocul ăsta palin (psestos).
(„Mai în susul de potcovărie,/mai în josul (zic) de Ţăvârlău/a trăit de mult bunicul meu/(asta toată lumea poa’ să ştie – s.n)//înalt şi falnic ca vulturul de pe/monumentul public de eroi/nu era prea lesne să-l îndoi/că te necheza cu trei sirepe:/una roibă, alte două sure/iuţi ca hergheliile de huni/mursicate vajnic de tăuni/că muşcau când nu puteau să-njure//dar bunicul îi lua-n primire/şi mi-i bumbăcea cu vai şi-amar/mai pleznea şi-o cremene-n amnar /ca să nu se işte osebire//că şi dumnealui era «aparte»:/sub căsuţa nouă cu ceardac/printre flori de câmp şi liliac”); o Poveste, aşadar, între copertele unei cărţi autotelice şi atotcontemplative, doar ici şi colo gnomică, cu niscaiva învăţături mai mult filologicale pentru esteţii limbii, din preaplinul cuvântului – joc secund al gândirii limbajului şi nu al limbii gândurilor prosteşti : „şi cum dar din dar se face raiu /şi cum raiul nu e ici-colea”, „nu cunosc în lumea asta test care/să implice vorbe goale”.
Jocuri, jocuri de copii este, închei, deocamdată, o carte tonică despre jocul înţelepciunii vieţii trăite, visate, reamintite, „între prânz şi asfinţit”, „despre a numărătoare/ unde toată lumea are (răstimp – n.n.)/că de-ar fi să ai zăbavă/ la nisipul din otavă/bobul aspru de răsură/s-ar încinge de căldură/şi ar fi să-l treiere/ trompe (trei) de greiere”!!!