Despre cyberdependenţă
şi enciclopedia lumii lui Tolkien
– Dragă Robert Lazu, îţi mulţumesc că ai acceptat să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii revistei Argeş. În primul rând aş vrea să te întreb care este părerea ta despre cultura noului secol din perspectiva tinerei generaţii.
– Mulţumesc şi eu pentru această invitaţie! Prima ta întrebare nu este deloc simplă, asta deoarece îmi este destul de greu să delimitez semnificaţii precise pentru o sintagmă cum este cea folosită de tine: „cultura acestui secol”. Dacă presupunem că este vorba despre influenţa anumitor mijloace media, care astăzi sunt nelipsite din vieţile noastre – cum ar fi jocurile electronice, animaţiile digitale, reclamele şi produsele industriei de advertising, muzica şi filmele digitizate –, atunci da, putem vorbi despre influenţa lor asupra generaţiei noului mileniu, aceea care a început să se afirme după anul 2000.
Discern două tipuri de influenţe: în primul rând aceea negativă, care rezultă din dependenţa tot mai apăsătoare pe care mulţi din membrii acestei generaţii o resimt faţă de calculatorul personal şi produsele derivate. Îmi îngădui să citez un mic fragment dintr-un articol recent, „Cybercritica şi Dispariţia lui Afară”, unde am descris efectele nedorite ale internetului şi PC-ului asupra vieţilor noastre: ,,Le resimţim cu toţii – efectele culturii digitale –, mai mult sau mai puţin dramatic, mai mult sau mai puţin conştient. Conectaţi prin canalele privirii nesăţioase la reţea, începem să ne asemănăm, oarecum, cu homunculii furnizori de energie crescuţi în acvariile demoniacei the Matrix”. Deşi descrierea mea este puţin apăsătoare, ea are, totuşi, o bază reală: cyberdependenţa. Dacă în anumite ţări occidentale s-a propus clasarea acestei dependenţe în rândul bolilor cronice, înseamnă că avem o problemă…
Însă nu trebuie să percepem totul sub spectrul culorilor şi tonurilor pesimiste. Există şi lucruri pozitive în ceea ce priveşte influenţa tehnologiilor informaţiei. Unul din cele mai importante este comunicarea. Chiar şi acest interviu se desfăşoară folosind calculatorul, clientul de chat Yahoo Meseenger şi poşta electronică. Evident, aceasta e partea luminoasă a lucrurilor, aceea care, într-adevăr, ne poate aduce mari foloase.
– Spune-mi câteva cuvinte despre scriitorul şi omul Robert Lazu.
– Am să încep cu acel lucru pe care eu îl consider „realizarea” mea – şi a soţiei mele – cea mai importantă: avem cinci copii, care realmente sunt bucuria şi mândria noastră. Spun acest lucru deoarece într-o lume în care fapte extrem de grave precum avortul şi contracepţia s-au generalizat, o familie cu cinci copii e privită ciudat de cei din jur, dacă nu chiar cu dispreţ şi ostilitate. Şi trebuie să adaug repede că nu suntem „pocăiţi”, aşa cum adesea suntem întrebaţi de cei care aud că avem cinci copii. Suntem romano-catolici, iar formaţia mea nu este una literară, ci una filosofică. Am terminat Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara în 1997, apoi am evoluat, sinuos, îndepărtându-mă de învăţământ, care este vocaţia mea principală, dar pe care nu o pot exercita în condiţiile nedemne ale profesoratului din România – o ţară în care educaţia şi inteligenţa sunt dispreţuite. În prezent sunt colaborator permanent al revistei Adevărul literar şi artistic, dar susţin şi un program de educaţie religioasă pentru adulţi în cadrul parohiei catolice unde ne trăim viaţa religioasă. Nu ştiu dacă mă pot numi scriitor. Deşi am publicat mai multe cărţi, care pot fi cunoscute pe site-ul meu (http://robert.lazu.ro), ele nu sunt opere de ficţiune. Sper să debutez cât de curând, atât sub forma scurtă a nuvelei şi povestirii, cât şi în aceea, mai lungă şi mai pretenţioasă, a romanului.
– Ce anume te-a atras la literatura fantastică, în general, şi în la operele lui Tolkien, în special?
– Înainte de literatura fantasy, pe care am cunoscut-o destul de târziu, a fost pasiunea pentru literatură. De fapt, pot să îţi spun că am făcut filosofia din dorinţa de a deveni, cândva, scriitor, însă numai după ce voi fi cucerit o viziune cât mai amplă şi profundă despre om, despre viaţă, despre lume. Această atracţie o explic atât prin curiozitatea mea funciară, cât şi printr-un anumit gust al aventurii, care poate să-şi găsească seva în marile opere literare. În ceea ce-l priveşte pe Tolkien, contactul cu operele sale s-a produs încă de când eram în clasa a patra, când am citit Hobbitul, care mi-a provocat o mare bucurie. Apoi, în ultimii ani ai facultăţii, după 1998, l-am redescoperit îndrăgostindu-mă de atmosfera fabuloasă din romanele sale, dar şi de spiritul cavaleresc pe care cele mai frumoase din personajele sale – Aragorn, Bilbo şi Frodo Baggins – îl fac vizibil în faţa ochilor încântaţi ai cititorilor.
– Ştiu că de curând ai lansat la New-York volumul-interviu realizat împreună cu Andrei Codrescu, Miracol şi Catastrofă. Cum a fost primită cartea voastră? Ce impresie ţi-a făcut publicul de peste Ocean?
– După cum sugerează şi titlul, volumul realizat cu Andrei Codrescu, acest valoros scriitor de limbă engleză care, deşi născut în România, trăieşte de zeci de ani în S.U.A., este oarecum un „miracol” ţinând seama de modul în care a fost realizat de doi oameni care nu se văzuseră niciodată. Realizat prin dialoguri desfăşurate în cyberspaţiu, volumul a fost foarte bine primit atât de critica literară românească, dar şi de publicul românesc şi, parţial, american din S.U.A. Personalităţi de prim rang din diaspora românească new-yorkeză au receptat extrem de favorabil lucrarea: Nina Cassian, Doru Paul Mugur, Carmen Firan, Julian Semilian şi alţi scriitori şi poeţi români care trăiesc peste Ocean au întâmpinat cu aprecieri pozitive volumul nostru. Cât despre publicul prezent la lansare, el mi-a lăsat cea mai bună impresie, cu atât mai mult cu cât am avut oarecare emoţii faţă de diversitatea sa. De asemenea, instituţia gazdă, Institutul Cultural Român din New-York, prin persoana lui Bogdan Ştefănescu, directorul-adjunct, mi-a asigurat condiţii minunate în cele cinci zile petrecute în metropola americană.
– Eşti implicat în foarte multe proiecte culturale, ar fi imposibil de enumerat aici; te rog să vorbeşti despre cele care-ţi sunt mai dragi.
– Da, îmi spun adesea că sunt implicat în multe, prea multe proiecte culturale, în defavoarea unei anumite rigori şi temeinicii specifice lucrului bine făcut. Tocmai de aceea am încercat în ultimul an – cu un preţ pe care nu mi-a făcut totdeauna plăcere să-l plătesc – să renunţ la multe din proiectele mele pentru a mă dedica câtorva direcţii principale. De departe cea mai importantă e cea care se leagă de viaţa şi opera lui J.R.R. Tolkien. Pregătesc o masivă enciclopedie a lumii lui Tolkien, care sper să apară în această toamnă la RAO, dar şi o monografie personală care va fi publicată în U.S.A.: Images & Symbols in Tolkien’s Work. Mai lucrez la un volum colectiv despre interpretarea Sfintei Scripturi (care va apărea tot în USA), şi, totodată, scriu un mic roman care ar putea reprezenta debutul meu literar.
– Aş vrea să le dezvăluim cititorilor câte ceva despre invitaţia ta la Oxford. Despre ce se va discuta la Oxford şi care este rolul tău?
– Da, anumite texte ale mele despre Tolkien, traduse în limba engleză, au ajuns să fie cunoscute de unul din cei mai importanţi specialişti de la Oxford: Stratford Caldecott. Fin cunoscător al operei lui Tolkien, Stratford a apreciat drept originală interpretarea operelor maestrului Faeriei pe care am propus-o; în consecinţă, m-a invitat la Congresul dedicat autorului britanic la celebrul Colegiu Exeter, locul unde Tolkien şi-a făcut studiile în tinereţe. Acest eveniment extraordinar, organizat de Universitatea din Oxford, va avea loc în perioada cuprinsă între 21 şi 25 august a acestui an (http://www.tolkiensoxford.com/). În ce mă priveşte voi prezenta o conferinţă intitulată Inside the Belly of the Dragon: Levels of Initiation in Tolkien’s Works.
– Au ajuns literatura şi cultura, în România, la un punct mort? Şi dacă da, ce este de făcut?
– Nu aş zice că „au ajuns”. Eu cred că atât literatura, cât şi cultura au fost într-un punct mort aproape întotdeauna. Explicaţia mea e simplă: până ce creativitatea, inteligenţa, educaţia nu vor fi apreciate cum se cuvine în România, eliminându-se în acelaşi timp impostura din aceste teritorii (la fel ca din multe altele), nimic nu se poate schimba. În plus, profesionalizarea unor asemenea vocaţii precum cele artistice şi literare e un pas fără de care nu se poate schimba nimic. Şi nu în ultimul rând, contactul viu, real cu publicul. Asta e o altă condiţie pe care scriitorii şi oamenii de cultură înşişi trebuie să o împlinească. Dar pentru aşa ceva e necesară o mai bună aplecare asupra advertising-ului, asupra promovării propriilor activităţi şi creaţii. Sper ca noile generaţii de scriitori şi artişti, evitând calea – facilă – a compromisului cu valori estetice şi morale dubioase pe care alunecă unii dintre ei, să reuşească să schimbe ceva într-un loc unde nu prea se întâmplă nimic.
– Ce autori români ne poţi semnala?
– Nu vă pot numi decât acei autori pe care-i (re)citesc cu plăcere: Andrei Codrescu, Adina Dabija şi Doru Paul Mugur, Mihail Neamţu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconsky, Bogdan-Tătaru Cazaban, Radu Pavel Gheo… mai sunt şi alţii, dar aceştia sunt dintre cei mai dragi mie.
– Ce sfat le-ai da tinerilor din ziua de azi?
– Să nu se lase dominaţi de mode şi să înveţe să-şi cultive, cu decenţă, inteligenţa şi creativitatea.