Lumea culturală este tot ceea ce se petrece. Cum nu am scris niciodată (precum mărturisea Ludwig Wittgenstein despre al său Tractatus Logico-Philosophicus) pentru… extratereştri, având şi oroare de savantlâcuri, să privim, aşadar, împreună, în jurul nostru, la lucrurile cele mai simple, pentru că ele însele dau seama despre starea culturii române.
Recent încheiatul Salon al Cărţii de la Bucureşti a confirmat, o dată în plus, că viaţa literară începe, şi la noi, să se concentreze în jurul târgurilor de carte, a festivalurilor şi a premiilor. Practic, toate acestea sunt prilejuri de întâlnire a scriitorilor între ei, publicul servind drept fundal sau pretext. Cum vremea cenaclurilor a apus, oricât ar mai încerca, unul sau altul, să-şi pună prestigiul şi energia în joc pentru a coagula o ,,nouă generaţie”, scriitorii par a se regăsi doar pe la asemenea târguri-mamut. De aceea, la Bookfest 2006, de pildă, au contat mai mult întâlnirile ,,la o bere” dintre scriitorii şi editorii veniţi din cele patru zări decât lansările ori vânzările. Unii (criticii, în principiu) au fost de-a dreptul hăituiţi, alergând de la un stand la altul, să vorbească despre cărţi pe care nu le citiseră. Alţii (cumpărători de ocazie, gură-cască) şi-au rupt gâtul după vedetele vieţii noastre publice (Uite-l pe Băsescu! Uite-l şi pe Năstase! Uite, e şi Mona Muscă aici, şi Mircea Dinescu, şi Stelian Tănase, şi Andrei Pleşu la braţ cu Liiceanu, şi Blandiana, nu-l văd pe Iorgulescu ş.a.m.d.). Doar naivii s-au mai călcat pe picioare să smulgă un autograf în speranţa că idolul, dincolo de un studiat zâmbet prietenos, va schimba şi câteva vorbe pline de duh pe tema propusă între coperte (de logică, gnoseologie, ontologie, epistemologie, etică, estetică ori misticism – toate în vogă la nivelul… publicului snob).

Nevoia de regăsire (de comuniune) a scriitorilor este reală, dar asemenea târguri sunt însă rare, două pe an. În interval, ar fi puzderia de lansări. Dar majoritatea scriitorilor nu se onorează reciproc (fie în provincie, fie în capitală). Nimeni nu mai are timp, sau are altceva mai bun de făcut. Câtă tristeţe am citit deseori în ochii unor autori ce-şi închipuiau că sala (librăria) va fi plină de confraţi, ori că vor vinde un sfert de tiraj! Într-un asemenea context, e de înţeles gestul unul scriitor celebru de a… lipsi de la propria lansare, spre disperarea editorului! Oricum, la asemenea ocazii, se spun numai vorbe mari, prea puţini se ostenesc să mai şi citească opul, darmite să scrie o cronică…
ªi dacă lansările nu mai înseamnă nimic, iar cenaclurile sunt o frumoasă amintire, mai rămân pe tapet doar festivalurile. Pentru cei invitaţi, acestea reprezintă un minunat prilej de cunoaştere sau de consolidare a unor mai vechi relaţii. Prea puţini sunt însă cei care apreciază efortul organizatorului unui astfel de festival. Nu cel financiar!!! Ci investiţia de suflet făcută, dorinţa sinceră de a face ceva pentru breaslă, pentru comunitatea scriitoricească atât de divizată! Aţi observat câtă pace (până se dau premiile!) se manifestă pe la festivaluri?! Cum nu oricine poate fi… organizator de asemenea petreceri admirabile, să spunem doar atât: fericiţi făcătorii de pace!

Dar asemenea momente sunt, iarăşi, prea rare. Până la urmă, cearta, în sensul dat de Heraclit, şi nu când ţine loc de talent, e benefică spiritului. Face şi ea parte din lumea noastră, din destinul nostru. Tot secretul e să iei parte la ceea se petrece, sau, în termeni sportivi, să joci, să fii pe teren, să nu fii în ofsaid (după cum avertiza Solomon Marcus la o lansare dinaintea unui meci de fotbal) şi să respecţi regulile impuse de arbitri (ne)văzuţi, cei care decid despre cine trebuie vorbit, unde, când şi cum. Dacă nu poţi fi chiar tu, momentan, arbitrul, poţi încerca să devii (doar cei care nu mai pot lupta tot deplâng o viitoare dispariţie a culturii române). Lasă-i tu pe alţii în ofsaid, dacă ai, fireşte, acces la Logos.
Până la urmă, soarta unei culturi (am insistat pe scriitori, dar lucrurile sunt valabile în orice domeniu) se decide între pereţii singurătăţii tale creatoare, unde eşti stăpânul absolut. Fii tu puternic, pentru că nu se poate crea o cultură mare cu oameni de cultură mici şi roşi de frustrări! Interesul pentru cultura de performanţă se câştigă numai prin opere mari. Restul vine de la sine. Inclusiv intrarea în topul celor mai importanţi o sută de români din toate timpurile, top dominat, orice s-ar zice, de oameni de cultură.

 …Rândurile de mai sus au fost prilejuite de o îngrijorare lansată de Nichita Danilov în excelenta-i ultimă carte (Capete de rând), aceea că scăderea interesului publicului pentru literatura autohtonă va conduce la pierderea limbii şi, de aici, a identităţii naţionale. Optimist din fire (doar e legea de bază a supravieţuirii!), având drept modele pe cei mari, cred că Nichita Danilov nu are dreptate. Dintotdeauna, poporul român a avut tăria de a asimila tot ceea ce a fost semnificativ în lumea largă, fără a pierde nimic (bun sau rău!), de la Herodot încoace, din felul său de a fi. E foarte bine că se citeşte literatură străină, e foarte bine că putem comunica nemijlocit în engleză sau franceză, fiindcă, se ştie, în alte limbi înveţi, dar în limba ta scrii (gândeşti). Personal, privind la petrecerile spiritului românesc, de ieri şi de azi, cred în profeţia lui Constantin Noica: ,,va veni o zi în care cel ce se va voi mântuit întru cultură va trebui să înveţe româneşte”.