Soarele negru sau despre mizeria utopiei:
Apărarea lui Galilei de Octavian Paler

„Rătăceam de mai multă vreme prin labirint şi, în sfârşit, am zărit o lumină licărind undeva în capătul galeriei prin care abia îmi mai târam picioarele. Pe măsură ce mă apropiam, lumina devenea din ce în ce mai puternică. Iată, mi-am zis eu, am reuşit să găsesc o ieşire. Dar, după câţiva paşi, am rămas năucit. Lumina aceea era a unui rug. Un rug singur, ca un monstru, aşteptând. M-am întors repede înapoi, când o voce batjocoritoare a ţâşnit din măştile aşezate pe zidurile grosolane: «Rătăceşti în zadar, Galilei. Singurul lucru adevărat din poveste e Minotaurul. Nu vei găsi nici o ieşire de aici şi în cele din urmă vei fi devorat de rug. Dar mai întâi de toate trebuie să pierzi orice speranţă. Acesta este rostul labirintului: să te facă să deznădăjduieşti, după care rugul nu mai e decât o simplă formalitate»”.
Ipoteză: lui Galilei îi este teamă de noapte. Celui care a abjurat pentru că nu putea renunţa la vară şi la lumină noaptea îi răscoleşte vechile spaime trezindu-l, pe el şi pe cei care dorm în el în timpul zilei, atunci când pământul încremeneşte şi orologiile se opresc şi Istoria (aceea confecţionată de inchizitori) îşi pierde contururile topindu-se în „cenuşa înflorită” a rugurilor abolite. Lui Galilei îi este teamă de noapte, fiindcă noaptea se reaprind rugurile şi se trezesc şerpii, iar procesul pe care îl crezuse încheiat o dată cu abjurarea este reluat, cu acelaşi scenariu, însă mereu în alte decoruri (ale istoriei… literaturii)… Pentru Galilei, aventura nocturnă înseamnă un coşmar perpetuu, unul cu atât mai chinuitor cu cât, pe parcursul ei, cel care s-a negat pe sine reeditează pe cont propriu experienţele traumatice ale victimelor şi călăilor istoriei… Şi totuşi Galilei este fascinat de noapte, fiindcă atunci îşi face apariţia zeiţa fără chip a uitării: cu capul culcat pe umărul ei mirosind a vânt şi a iarbă, el se pierde într-un alt fel de noapte, una care-i ascunde vederii rugul aprins în sine…
Figură eufemizată a vocaţiei aneantizării care-i înlesneşte Artistului consolarea în spaţiul ficţiunii imune la „teroarea istoriei”, zeiţa este expresia simbolică a utopiei care diminuează trauma „căderii în lume”. În noaptea uitării, în spaţiul simbolic în care istoria este ocultată de mit, dincolo de infern şi de purgatoriu, în Galilei se trezesc Alexandru, figura mitică a puterii regale sacralizate, şi primul Oedip, „inocentul” de dinaintea momentului alegerii şi, fireşte, a înfruntării Sfinxului… Între noapte şi zi, între încercarea labirintului (memoriei), una care transgresează limitele aventurii coşmareşti, raţionalizându-se la nivelul „procesului” diurn, şi contemplarea pasivă a luminii care răzbate printre coroanele funerare ale chiparoşilor, personajul dedublat al lui O. Paler străbate treptele drumului la centru la capătul căruia are revelaţia legăturii indestructibile dintre adevăr şi iubire. Pe parcursul acestei queste presărate cu capcane şi răscruci, „cavalerul resemnării”, cel care abjurase pentru că nu putuse învăţa să moară, va descoperi că „noaptea este cheia zilei”, după ce va fi înţeles că uitarea programată nu poate stinge rugurile, aşa cum tăcerea poate paraliza pentru scurt timp şerpii, însă  nu poate să-i ucidă.

Dialogul dintre Galilei şi Galilei este unul despre rezistenţa utopiei personale în faţa dogmatizării (şi, implicit, a „sacralizării”) Istoriei la nivelul discursului ideologic oficial (o temă recurentă în romanul parabolic de secol XX şi o obsesie a parabolei şaizeciste), dar, mai ales, unul despre legitimarea acestei ideologii prin refuzul acţiunii şi prin acceptarea „tăcerii” (să ne amintim că somnul şerpilor este „alimentat” cu lapte, simbol asociat fantasmei maternale la care se raportează regresia utopică). Opţiunea pentru nucleul diegetic axat pe conflictul dintre Galilei, exponentul unui adevăr sfidând dogma, şi Inchiziţie, ca proiecţie a „ortoglosiei” (în termenii lui A. Besançon) reglate de putere se înscrie în tiparele ficţiunii esopice care-şi asumă, prin apelul la strategiile de defamiliarizare comune utopiei şi distopiei totalitare, deconstrucţia „metanaraţiunilor legitimatoare” create de profeţii noii religii. Adoptând aceeaşi formulă confesivă căreia i se subordonează Viaţa pe un peron şi Un om norocos, în interiorul căreia naraţiunea cu valoare exemplară este dublată de comentariul sapienţial, parabola lui O. Paler reia problematica „refugiului autistic” al intelectualului ca soluţie împotriva răului întruchipat de puterea totalitară. De astă dată, arhitectura parabolică se mulează pe o structură dialogată ai cărei „protagonişti” sunt Galilei-maestrul şi Galilei-ucenicul: primul este „judecătorul” viselor care îi deschid celui de-al doilea porţile infernului din sine, revelându-i aspectul întunecat al luminii, făcându-l să descopere, cu alte cuvinte, că infernul este cealaltă faţă a utopiei. Prezente şi în cele două romane sus-menţionate, inserţiile onirice care dau substanţă epică „dialogului” permit condensarea şi proiectarea simbolică a „realului” ocultat la nivelul discursului utopistului: în imperiul tenebrelor, istoria îşi ia revanşa asupra ficţiunii compensatorii. Replică la spovedania defulatorie a victimei Inchiziţiei (din sine), vocea „călăului” Galilei rosteşte rechizitoriul împotriva resemnării şi a abjurării în numele (pseudo)eroismului iubirii narcisice. Apărarea lui Galilei propune o istorie – reflectată, la fel ca aceea din Viaţa pe un peron, în mai multe oglinzi –, despre destinul Artistului între compromis şi rezistenţă şi despre lupta cu îngerul pe care o presupune orice coborâre în infern. Distopia totalitară care se întemeiază pe alegoria politică pare să-şi afle opusul în utopia artei; în realitate, aceasta din urmă devine ea însăşi, mai mult sau mai puţin latent, obiectul deconstrucţiei: „dialogul despre prudenţă şi iubire” se naşte dintr-o vocaţie a torturii în efigie, comună tuturor căutătorilor de ideal din romanele generaţiei ’60.
Raportul dintre intelectual şi putere pe care fabula îl supune meditaţiei  prin intermediul parabolei simbolice ancorate în istoria catolicismului apusean nu poate fi comentat în absenţa referirii la imaginarul religiei secularizate care, pe calea strategiilor subversiunii, dă substanţă ficţiunii politice. În Apărarea lui Galilei, în mod paradoxal, contestarea utopiei oficiale ca „actualizare” a cetăţii ideale („regatul dreptăţii”, în termenii lui J.-P. Sironneau) prevăzute în scenariul escatologiei politice, este mediată simbolic de o critică a utopismului care-l aduce pe Artist în situaţia de a substitui „lumii pe dos” o închisoare aurită, însă nu mai puţin constrângătoare. (Toate deşerturile lui O. Paler, spaţii ale exilului voluntar în care eroul „înstrăinat” îşi caută libertatea, sunt universuri concentraţionare care îşi anexează imageria infernală.) Organizându-şi constelaţiile mitic-simbolice în jurul a două regimuri ale imaginarului aparent antagonice – ziua şi noaptea, lumina şi întunericul, paradisul şi infernul, iubirea şi refuzul iubirii, ascensiunea şi căderea, „aripa” şi „şarpele” etc. –, parabola despre moartea şi reînvierea lui Galilei pune în permanenţă faţă în faţă o utopie livrescă întemeiată pe scenariul regresiv al vârstei de aur (zeiţa cu părul auriu, figură inseparabilă de „maternalizarea utopică”, este emblema acestui paradis întemeiat pe „castrarea timpului”) şi imaginea ei răsturnată restituită de oglinda Istoriei (care capătă pregnanţă în spaţiul coşmarului). Cetatea ideală construită de profetul iubirii identificate cu adevărul este demolată piesă cu piesă în coşmarurile nocturne ale lui Galilei, în momentele în care, în absenţa zeiţei uitării, inchizitorul din sine îi revelează inconsistenţa idealului utopic şi atotputernicia rugului, a „soarelui negru” identificat cu Minotaurul… Imaginarul parabolelor lui O. Paler este obsedat de figurile acestui „dublu demonic care se cere exorcizat” (reperabil şi în romanele lui C. Ţoiu, D.R. Popescu, Al. Ivasiuc, A. Buzura etc.), în care Artistul îşi proiectează sentimentul de culpabilitate vizavi de propriul „angajament” în Istorie; o repertoriere rapidă a reprezentărilor sale simbolice îl situează în descendenţa marelui arhetip al timpului devorator (al fazei distructive a timpului, în termenii mitocriticii lui Gilbert Durand). În nopţile în care nu îşi urmează sibila în spaţiile istoriei mitologizate, convertite la Literatură (sub semnul tutelar al „regelui divin” Alexandru, eroul… Iliadei), Galilei îşi înfruntă monştrii interiori: de la reprezentările teriomorfe, expresii simbolice ale tentativei eşuate de a exorciza istoria (câinele rătăcit care îl priveşte din oglinda apei, şerpii asociaţi cu „luna rea”, cu florile devoratoare  sau cu apa malefică – simboluri derivate din arhetipul mamei castratoare ca proiecţie a eşecului utopiei, lupii care se nasc din cuvintele celui care a abjurat etc.) până la figura emblematică a Marelui Mecanism – Nero.

„Când lipseşte zeiţa, apar inchizitorii şi şerpii.(…) Azi-noapte am visat un monstru. Avea cap de pasăre, ochi bulbucaţi de broască. Şi când deschidea gura sâsâia ca şerpii. Sau râdea neruşinat ca o târfă. «Abjură gândul că aş fi un monstru», sâsâia el. Şi râdea iar. «Abjură şi declară că sunt frumos»”. Monstrul hibrid din coşmarul lui Galilei, coborând din simbolul totalizator al Dragonului (şi anexând schema ucigătorului de balaur interior) asociază imaginarului teriomorf al temporalităţii distructive simbolismul decadent care recheamă din registrul apocaliptic figura feminităţii nefaste, Marea Prostituată, cu avatarul fixat în questa oedipiană, Sfinxul. Ocultarea figurii zeiţei care îşi anexează consolarea utopică se află, aşadar, la originea scenariului eroic centrat pe înfruntarea monstrului, fără de care consacrarea eroului este imposibilă. Nopţile bântuite de vise ale celor doi Galilei – victima şi călăul – reprezintă teritoriul simbolic în interiorul căruia parabola proiectează „procesul” celor două tipuri de utopie: cea mesianică, reglată de activismul prometeic antropomorfizat în liderul carismatic (Alexandru) şi cea livrescă (utopia artei – redundantă în romanele lui O. Paler), dominată de fantasma maternă derivată din nostalgia originilor (zeiţa uitării). Ceea ce Artistul construieşte în timpul zilei (spaţiul securizant al utopiei autolegitimatoare) este distrus, aşadar, în timpul nopţii: iată un scenariu care travesteşte, dincolo de denunţarea patentă a lumii răsturnate ca revers al „noii geneze” exaltate la nivelul pseudomitologiei confecţionate de putere, un complex al „relei credinţe” imposibil de refulat. Coşmarul, ca teritoriu simbolic al „întoarcerii refulatului”, anulează conflictul diurn (corespunzător regimului schizomorf al utopiei) care opune eroul-Artist (Salvatorul şi, în egală măsură, „dreptul pus la încercare”/ţapul ispăşitor), omului „sub vremi”: imaginarul nocturn topeşte avântul prometeic, care îşi anexează simbolismul ascensional, şi fascinaţia tenebrelor în figura sintetică a „monstrului”. Această dialectică a contrariilor permiţând echilibrarea compensatorie a figurilor antagonice care dau chip fantasmei Artistului este incompatibilă cu existenţa diurnă a celuilalt Galilei, creatorul de utopie care neagă Inchiziţia în numele iubirii de sine. (În opinia lui J.-J. Wunenburger – Utopia sau criza imaginarului –, lumea proiectată în conştiinţa – o „falsă conştiinţă”, de fapt – creatorului de utopie se supune unei logici maniheiste: „Această opoziţie dintre un Eu narcisiac, suport al unei halucinaţii despre lume, şi o lume ce deşiră de-a lungul timpului delirul anistoric se sistematizează în logică antitetică. Creatorul de utopie asemenea schizofrenului accentuează toate sursele de conflicte şi se pierde într-un autism dureros”.)
„Nu putem trăi confundând un rug cu focul lui Prometeu sau fiindu-ne indiferentă prăpastia dintre ele. Altfel, am sfârşi prin a fi cu toţii călăi.”, îi spune ucenicului maestrul Galilei, proiecţie a conştiinţei care refuză auritei închisori imaginare ascendentul asupra experienţei realului, indiferent de coeficientul de absurditate implicat de aceasta din urmă. În parabola lui O. Paler, existenţa autentică este aceea consumată în imperiul coşmarului care permite descoperirea căii către sine şi „reconcilierea” călăului cu victima: a lui Galilei, cel care, abjurând, trece involuntar de partea Inchiziţiei, „patronul” morii de vânt părăsite (splendidă metaforă răsturnată a donquijotismului ca paradigmă utopică!), în cuptoarele căreia pâinea coaptă miroase a carne arsă, şi a celui care se mântuie prin suferinţă, „fratele” orbului Oedip şi al lui Giordano Bruno. Lecţia conţinută în visul despre vizita acestuia din urmă la moara „călăului” Galilei (cel care l-a ucis pe Dumnezeu în sine, prizonierul unui paradis lipsit de Dumnezeu, de sfinţi şi de eroi) este edificatoare: „Avea ochii duşi în fundul capului şi-mi vorbea neprietenos, chiar ostil. În zadar l-am poftit să intre. «Pune şi pentru mine o pâine în cuptor», mi-a retezat-o el scurt. Ezitam, căci nu voiam să simtă mirosul de carne arsă, dar pe un ton poruncitor a adăugat că se grăbea. Am făcut cum a zis şi, spre uimirea mea, de data aceasta încăperea s-a umplut de miros îmbietor de pâine caldă. (…) Din moară au rămas numai aripile. Ele mi s-au lipit de umeri şi vântul le-a umflat, ridicându-mă în văzduh, unde am văzut, dincolo de golful care putrezea sub ploaie, vâlvătăile soarelui la asfinţit. Şi totul era atât de frumos, încât dacă aveam un pumnal la mine m-aş fi tăiat la mână ca să-mi compar sângele cu lumina care înroşea cerul ud. Aproape uitasem cine sunt, când mi-a venit în minte că şi rugul arde la fel. «Nu scap de Inchiziţie nici aici, mi-am zis»”. Soarele din reveria ascensională a unui Galilei trecut prin experienţa morţii iniţiatice (încercarea labirintului) se află la antipodul celui pe care îl exaltă adoratorul verii şi al zeiţei uitării, aşa cum sângele care se revarsă peste apele celeste (amintind schema urgiei apocaliptice) anexează imaginii matriciale simbolismul funerar anunţat de chiparoşii ca hrană a rugurilor. Este soarele negru, antiteza „vieţii triumfătoare” proiectate în imaginea soarelui la amiază. Soarele-rug din visul revelator al lui Galilei este emblema dialecticii istoriei şi a utopiei (şi poate semnul „morbidităţii” acesteia din urmă): „Pentru prima oară am înţeles până la capăt că nu există numai lumina care scaldă colinele. Există şi o lumină pe care o aruncă rugurile şi care te face vinovat chiar dacă te-ai mulţumit să priveşti totul cu tristeţe”. O spune utopistul „reeducat” Galilei.