Metamorfozele critice ale lui Iulian Ciocan

Iulian Ciocan este unul dintre puţinii critici literari din Basarabia care nu este autodidact şi nu scrie şi el critică literară ca să se afle în treabă, ci are o şcoală foarte bună, cu un erudit magistru în spate, de la care chiar a avut ce învăţa în studenţie. După părerea mea, Iulian Ciocan este cel mai fin cunoscător al teoriei literaturii din R. Moldova, totodată fiind criticul care utilizează cel mai exact şi cel mai eficient termenii literari şi asta nu pentru a epata, ca în cazul altor critici ,,tineri”. De altfel, după ce s-a întors de la studiile absolvite în România, tânărul critic a predat cîţiva ani teoria literaturii la Universitatea Pedagogică Ion Creangă din Chişinău.
După un debut foarte interesant, Metamorfoze narative (Ed. Arc, Chişinău, 1996), Iulian Ciocan scrie şi publică o nouă carte, Incursiuni în proza basarabeană (Ed. Arc, Chişinău, 2004). Dacă Metamorfoze narative era un volum foarte bine închegat, gândit şi realizat, având de toate, inclusiv multe experimente, critice şi în proză, Incursiuni în proza basarabeană este o carte tematică de critică literară şi tot ce putem şti despre această carte este ce înţelegem noi, cititorii, căci de această dată extraordinarul teoretician Iulian Ciocan nu-i mai întinde o mînă de ajutor cititorului său, ci-l lasă, ca-n proză, să înţeleagă ce vrea (şi ce poate). Cartea este compusă din două părţi, intitulate simplu – Eseuri şi Fragmente critice. Atât. Fără prefaţă, fără postfaţă, fără alte lămuriri. Eseuri are cinci texte: „De la sămănătorism la postmodernism”, „O cacealma (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură)”, „Un prozator (pe nedrept) ignorat (reflecţii despre proza lui Serafim Saka după o relectură)”, „Un roman memorabil (Martorul de Vasile Gârneţ)” şi „Al treilea val” (Despre Alexandru Vakulovski şi Ştefan Baştovoi). În Fragmente critice Iulian Ciocan adună şapte dintre cronicile sale despre prozatorii basarabeni: ,,Subiect şi personaj”, ,,Rememorarea copilăriei ca remediu împotriva morţii”, ,,Întâmplări banale cu femei resemnate”, ,,O babilonie ordonată”, ,,Scrisul ca perpetuare a tradiţiei (scrise)”, ,,În preajma «revoluţiei»” şi ,,Resurecţia veteranului”. ,,De la sămănătorism la postmodernism” este cel mai important text al volumului din punct de vedere al construcţiei cărţii, o piesă care are funcţia cheagului şi care transformă Incursiuni în proza basarabeană dintr-o carte pur şi simplu bine scrisă într-o carte interesantă, ,,memorabilă”. Prin ,,De la sămănătorism la postmodernism”, Iulian Ciocan dă formă cărţii, o face cu forme, ca să zic aşa. Primul text de după ,,De la sămănătorism…” este ,,O cacealma (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură)”, în care criticul explică sămănătorismul idolului şi răsfăţatului criticii basarabene de până acum, iar ultimul text din Eseuri este „Al treilea val”, în care Iulian Ciocan demonstrează postmodernitatea din romanele şi mai tinerilor Alexandru Vakulovski şi Ştefan Baştovoi. Astfel prin „De la sămănătorism la postmodernism” proful de teorie a literaturii încheie primul cerc al cărţii, exact de la sămănătorism şi reprezentantul de bază al curentului – Ion Druţă – la postmodernism şi reprezentanţii curentului în proza basarabeană, cum zice Iulian Ciocan: Alexandru Vakulovski şi Ştefan Baştovoi. Şi ca păpuşa basarabeană să aibă şi cap şi picioare, criticul îşi încheie cartea cu o cronică la o carte postmodernă scrisă de un excelent prozator basarabean de şaptezeci de ani, din generaţia lui Druţă – Aureliu Busuioc. Astfel Eseuri şi Fragmente critice sînt încleştate în spirala tînărului critic: de la sămănătoristul Druţă la tinerii postmoderni în prima parte şi de la Druţă la postmodernul Busuioc în carte.
După cum se vede şi din titlu, în această a doua carte a sa pe Iulian Ciocan îl interesează proza basarabeană. „Şi adevărul este că avem câţiva prozatori, din generaţii diferite, a căror valoare este comparabilă cu cea a unor scriitori români foarte buni, nu trezeşte îndoieli, şi ale căror texte, în acelaşi timp, nu ignoră specificul local. Acesta din urmă însă este descris dintr-o perspectivă defetişizantă, demitizantă, deideologizantă. Sunt nişte autori care reuşesc să spună ceva important, esenţial despre Basarabia şi oamenii săi”, spune Iulian Ciocan. În eseul despre Druţă, Iulian Ciocan susţine că „rezistentul prin cultură” Ion Druţă este de fapt un şmecheraş („«Las că-i bine» este o găselniţă care convine atât sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate/senine/evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a reuşit să «recruteze» adepţi în două tabere inamice. Din «hăţişurile» sămănătoriste ţăranii smeriţi ai lui Druţă par «patrioţi» ai satului şi «paznici» ai «specificului naţional», pe când de pe «baricadele» realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. Druţă a profitat din plin de pe urma acestor personaje «enigmatice», ambigue. «Aşa e viaţa» înseamnă pentru sămănătorişti o «condensare» a filosofiei strămoşilor, iar pentru «mastodonţii» realismului socialist – acceptarea ideologiei sovietice. Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în «rezervaţia» comunistă din stânga Nistrului”) şi că „mitul Druţă mai dăinuie din cauza serviabilităţii şi lipsei de discernămînt ale criticii dar şi a ignoranţei cititorilor”. Cât despre „cel de-al treilea val”, Iulian Ciocan nu judecă romanele cu inima şi, în general, criticul nu judecă, ci analizează: „Nu sunt de acord cu criticii care i-au reproşat lui Sandu Vakulovski faptul că se situează de partea miserupiştilor drogaţi şi anarhişti. Aceasta pentru că nu există nici un indiciu care să arate că autorul ne propune nişte modele demne de urmat. El constată mai degrabă o stare de fapt, aceea că există o legătură firească între studenţii narcomani şi societatea putredă, „drogată”, paralizată de tranziţie. Bineînţeles, tinerii degradaţi nu trebuie veneraţi, dar nici luaţi în şuturi, consideraţi nişte monştri. Ei sunt produsul societăţii pe care o ignoră. Societatea nu e cu nimic mai bună decât ei. Iar dacă le reproşăm totuşi nedorinţa/incapacitatea de a face ceva, ar trebui să ne întrebăm în acelaşi timp de ce societatea, fie aceasta basarabeană sau românească, i-a lăsat de izbelişte. Este simptomatic faptul că nimeni nu este deranjat de starea de decădere în care au ajuns tinerii „soli” ai Basarabiei. De fapt, sfidarea convenţiilor sociale are drept consecinţă şi un lucru bun: narcomanii devin mai sinceri decât oamenii „normali”, ei refuză ipocrizia care uniformizează şi dezumanizează indivizii. Să remarcăm şi faptul că Sandu Vakulovski este primul prozator basarabean care foloseşte fără jenă cuvintele indecente. Provenind din limbi şi teritorii argotice diferite, acestea se simt ca peştele în apă în romanul prozatorului basarabean. Iată doar câteva „perle”: „pidari, cazioli, gruzi, pricali, tormoz, blea, bâci, fuck off, travcă, menţi, vâibesc, gavniuc, huiovo”. Trebuie spus însă că folosirea cuvintelor argotice este motivată: ca elemente componente ale cotidianului ele atribuie romanului un surplus de autenticitate (e normal ca un narator-narcoman să înjure la tot pasul), iar pe de altă parte, ele exprimă deseori realitatea mai exact decât cuvintele decente ale lexicului. Aşa cum ne apare în romanul lui Ştefan Baştovoi, realitatea sovietică nu este terifiantă, orwelliană, ci (tragi)comică, grotescă, absurdă. Şi asta nu doar pentru că lumea e redusă la cotidianul familial şi şcolar şi este văzută cu ochii unui copil-pionier naiv, ci şi pentru că perioada descrisă este cea a zastoi-ului brejnevist când deportările şi răsunătoarele procese publice deveniseră inutile din lipsă cronică de «duşmani ai poporului»”. În concluzie, „Sandu Vakulovski şi Ştefan Baştovoi ştiu bine ce şi cum vor să scrie. Pizdeţ şi Iepurii nu mor sunt două romane importante care mizează pe autenticitate. Două romane care demonstrează că proza basarabeană poate da în continuare cărţi de calitate”. Semne bune şi pentru proza basarabeană, şi pentru criticul literar Iulian Ciocan, mai ales că „mulţi dintre prozatorii interriverani «redescoperă» astăzi realitatea. Sunt multe lucruri de spus despre infernul sovietic. Descrierea consecinţelor dezmăţului comunist în Basarabia ar trebui să fie, în opinia mea, una din mizele scriitorilor interriverani. Nu ştiu dacă basarabenii vor putea scrie o proză comparabilă cu cea a lui G. Orwell sau A. Soljeniţîn. Ştiu doar că ei au ce spune, au ce mărturisi. Aici, în Basarabia, s-a întîmplat ceva ce nu s-a întîmplat în România sau altundeva în lumea fostă comunistă. Realitatea basarabeană poate concura cu cea mai bizară ficţiune”.
În această a două carte a lui Iulian Ciocan aş mai menţiona, în afara scriiturii cizelate şi exacte, „dialogul” tînărului critic cu criticii autohtoni mai în vîrstă, „criticii interriverani”, cum le zice. Apoi în acest re-debut, Incursiuni în proza basarabeană, Iulian Ciocan îşi îmbogăţeşte metodele critice, alăturînd esteticului socialul şi explicînd termenii culturali cu ajutorul social-politicului şi invers, ceea ce nu se putea observa în Metamorfoze narative. Special n-am intrat în false polemici despre prozatori basarabeni care n-au intrat în carte, dar ar fi meritat ş.a.m.d., în primul rând fiindcă – în această carte – tânărul şi laboriosul critic literar Iulian Ciocan nu şi-a propus să facă o istorie a prozei basarabene. În încheiere aş atenţiona că Iulian Ciocan nu este unul dintre cei mai buni critici basarabeni, ci poate cel mai bun tânăr critic român.