LUCIA STURDZA-BULANDRA II

Această perioadă, de după destrămarea Companiei Bulandra, survenită în urma cutremurului din noiembrie 1940, a corespuns, totuşi, cu epoca cea mai strălucitoare şi mai profundă în împliniri artistice, atât personale dar şi colective, în folosul teatrului românesc.
Marea personalitate a doamnei Bulandra a impus un teatru de mare prestigiu artistic, a lăsat moştenire o tradiţie de teatru adevărat, cu multe izvoare de primeniri artistice.
Merită pe deplin ca teatrul în care şi-a dăruit munca şi pasiunea să-i poarte numele, spre neuitare. Teatrul Lucia Sturdza Bulandra.
Mă cuprinde un sentiment de adâncă tristeţe când privesc peste drum, ceva mai sus de Calea Victoriei, şi observ un „ciot” de soclu de pe care a fost izgonit Caragiale, din faţa teatrului care încă îi poartă numele. Nici măcar Radu Beligan, singurul interpret în viaţă din marea echipă, nu-l mai poate apăra pe bietul nenea Iancu, plecat iar în pribegie.
„Izgoniţi din propria lor casă artistică, clădită cu trudă şi sacrificii pe un teren închiriat de la Asociaţia Sportivă Tirul, cei  patru asociaţi: Bulandra,  Manolescu, Maximilian şi Storin sunt somaţi de minister să pună la dispoziţie sala lor de teatru Operei Române, până cel târziu 14 februarie 1941”.
Abia fusese înfruntată rebeliunea legionară şi se pregătea intrarea în război, fiind emise legi aspre, printre care Rechiziţionarea. O măsură fără drept de apel!.
„Acum – scrie doamna Bulandra în cartea sa de Amintiri – cariera mea de actriţă, care urma cu destule peripeţii pe o linie ascendentă, se opreşte brusc, oscilează şi ameninţă să se frângă”.
Iar V. Maximilian, în cartea sa de Evocări (Editura ESPLA, 1956), scrie, printre altele: „Primul angajament după închiderea Teatrului Bulandra a fost acela cu Teatrul Municipal. Aici am acceptat toţi patru un salariu inferior foştilor noştri angajaţi. Socoteam că acest angajament va fi numai o trecere de un an, după care unii vom fi luaţi în ansamblul Teatrului Naţional, cum ni se făgăduise.
Directorul respectiv, care ne văzuse în sfârşit desfiinţaţi, ne-a trimis vorbă că Teatrul Naţional nu este «azil de bătrâni»”. „Şi – continuă d-na Bulandra în cartea sa – cu greu şterg praful aşternut peste aceste vremi amărâte. Şovăi să le dezgrop şi să le retrăiesc”.
Dar, să vedem ce a consemnat celălalt asociat, maestrul meu, Ion Manolescu, în cartea sa de Amintiri (Editura Meridiane, Bucureşti, 1962, la pagina 253): „După 23 august 1944, când aveam 64 de ani, în plină putere, legile vechiului regim mă trimiseseră la odihnă.
În aceste împrejurări ni se oferă – mie şi lui Sică Alexandrescu – conducerea Teatrului Municipal, singura scenă semioficială, am acceptat. Mai târziu, Sică fiind prins cu treburile la Teatrul Comedia, pe care îl conducea, s-a retras şi eu am rămas singur la conducere.
Am recurs imediat la vechea mea tovarăşă de muncă, Lucia Sturdza Bulandra, şi în reprezentaţie la bunul meu prieten, G. Storin, care îşi reiau cu acest prilej câteva din frumoasele lor creaţii şi, împreună cu colectivul existent, reuşim să înviorăm din nou acel teatru care în primăvara lui 1944 fusese închis din pricina războiului. În toată această perioadă – notează mai departe – am avut sfătuitoare personală pe Lucia Sturdza Bulandra, care îmi este mereu aproape cu sugestiile şi bogata sa experienţă.
Dar în vara lui 1947, considerând că mi-am îndeplinit datoria, m-am retras la Breaza, lăsând locul altora, mai tineri”.
Aşa se face că din colaborarea celor trei asociaţi şi prieteni au rezultat câteva succese de altădată transpuse în haină nouă, cum a fost, bunăoară, marea creaţie a d-nei Bulandra în Térése Raquen, de Zola, pe care a şi regizat-o. A urmat şi alt spectacol, în care a jucat rolul principal: Riga, două dame şi un valet, de Fr. Porche. „Şi, continuă d-na Bulandra în carte:  Revenirea pe scenă mi-a deschis apetitul, a trezit în mine dorinţa de a munci din nou pe scenă. M-am dus la Dina Cocea, care pe atunci avea un teatru în subsolul Teatrului Comedia, şi i-am solicitat un angajament. Zis şi făcut. Regizorul Ion Sava a ales piesa Abracadabra, de Noel Coward, o farsă învăluită într-o atrmosferă de iluzionism, în care a făcut risipă de fantezie şi inventivitate”.
Dar marea bucurie care răzbate din aceste Amintiri  este legată de mai tânărul ei colaborator de la Compania Bulandra, regizorul, dramaturgul şi romanicierul Victor Ion Popa, care îi face surpriza montării unei piese, dorite de mult, cu un rol extraordinar. Piesa se numea în original Royal Family, căreia doamna Bulandra, ca traducătoare, i-a dat titlul Celebri Cavendish,  de Kauffman şi Weber.
Orice actor se simte cucerit de un anumit rol, îl visează, trăieşte cu gândul că s-ar putea întâlni pe scenă cu el. Şi doamna trăieşte un asemenea sentiment. Chiar am fost cucerit de sinceritatea cu care consemnează acest fapt. Citez: „Membrii acestei familii, Cavendish, sunt toţi actori. Familia se compune din bunică – interpretată de mine – care, fiind bătrână şi suferindă, s-a retras din teatru şi stă acasă. Rolul bunicii era deosebit de bine creionat de autor: pe înserate, rămasă singură  acasă, bătrâna începe să-şi depene firul amintirilor. Le retrăieşte şi le rosteşte: la ora fixată plec la teatru, trecând pe lângă portar îl întreb dacă are scrisori, intru în cabină… machiajul. Urmează anunţurile succesive ale regizorului, amintind că se apropie ridicarea cortinei, apoi gongul… Iată-mă pe scenă: inima încetează de a-mi bate. O clipă numai. Apoi trăirea tumultuoasă a personajului se dezlănţuie, creşte. O tăcere mormântală cuprinde publicul din sală, care ascultă vrăjit şi plânge o dată cu actriţa, pentru ca, deodată, să izbucnească în ropote de aplauze, cucerit de jocul meu…
Monologul acesta, rostit de mine cu toată sinceritatea experienţei trăite, se termina, într-adevăr, într-un ropot de aplauze la fiecare reprezentaţie.
Amintiri… amintiri…”
În vara lui 1947 se mută în sala de sus, unde îşi avea sediul Teatrul Comedia – de sub conducerea lui Sică Alexandrescu. Această sală (Odeon, de azi) era pe atunci singura sală în Bucureşti cu plafonul descoperit prin translare.
Aici obţine un mare succes, în comedia americană Arsenic şi dantelă veche, de Joseph Kesserling, spectacol despre care Ioan Masoff scrie în Istoria teatrului românesc, vol. 8, Editura Minerva, 1981, p. 432:
„Cu ştiinţa nuanţelor a fost înfăţişat cuplul nebunelor de către Lucia Sturdza Bulandra şi Marietta Rareş; Costache Antoniu a interpretat pe un maniac, Vasile Lăzărescu – pe un nebun avansat, Fory Eterle fiind unul dintre puţinii normali; ansamblul sudat până aproape de perfecţiune a grupat pe Jenică Constantinescu, Al. Ghibericon, Mircea Constantinescu, pe doi tineri începători de talent – Andreiana Georgescu şi Ion Focşa”.
Această izbândă a doamnei Bulandra a fost umbrită de mici lovituri şi intrigi de culise de care un actor nu este scutit niciodată; şi cu atât mai mult o timorau cu cât artista trecea printr-un moment greu.
Piesa respectivă fusese comandată în America, special pentru d-na Bulandra ca, la un scurt timp, să afle că ea – piesa – a ajuns la Teatrul Comedia, unde Marietta Sadova făcea diligenţe s-o pună în scenă şi să joace rolul bătrânei (destinat d-nei Bulandra).
„Aflasem de această lovitură de teatru chiar din gura Mariettei – mărturisesc fără nici o mirare… şi fără nici un fel de resentiment. În situaţia mea bănească, în acel moment, era atât de precară încât în anumite zile n-aveam cum se spune de coşniţă” (Amintiri, p. 111).
„Succesul spectacolului a fost aşa de mare încât l-am jucat toată vara, seară de seară, cu casa închisă.”
„Zugrăvirea celor două bătrâne care, sub aparenţa nevinovată a bigotismului, sunt, în fond, nişte adevărate criminale.” Cu toate că era o critică acerbă la adresa puritanismului anglican, prin care publicul spectator sancţiona cu hohote de râs şi aplauze, totuşi în toamnă, când ne bucuram că reluam un succes, forurile au oprit spectacolul sub pretextul că piesa era „macabră”. Noi eram angajaţi, dar biata d-na Bulandra, fiind zileră, iar a rămas şomeră.
N-a avut noroc nici cu  realizarea unei noi versiuni a piesei Térése Raquen, la teatrul Dinei Cocea, unde a avut o distribuţie de excepţie: Irina Răchiţeanu, Gh. Ionescu-Gion, Septimiu Sever, Dem. Moruzan, Mircea Balaban şi alţii. Cu toate că spectacolul s-a bucurat de o primire foarte bună, nu a avut o viaţă lungă, adică nu a mai fost programat, şi d-na Bulandra, care nu semnase un contract ferm, când s-a dus la casierie a luat… praful de pe tobă. „De aceea am înghiţit şi am tăcut: doar nu era să ajung la tribunal”.
Tot în acea perioadă se inaugurase un nou teatru în Capitală; celebrul arhitect Ciulei făcea cadou – respectându-şi promisiunea – fiicei şi fiului său, Liviu Ciulei, câte o sală de teatru, botezate: Ritz şi Odeon (Nottara).
Printre cei invitaţi să colaboreze cu noul teatru se află şi doamna Bulandra. Piesa aleasă era Fanny, de Marcel Pagnol. Distribuţia cuprindea actori valoroşi: George Calboreanu, Elena Aramă, George Marcovici, Florin Scărlătescu, Dan Nasta, Silvia Fulda şi Renée Annie.
În toamna lui 1947, după retragerea lui Ion Manolescu de la conducerea Teatrului Municipal, este solicitată de către foruri să preia conducerea acestei instituţii – ţinându-se seama de îndelungata sa experienţă în conducerea unui teatru. Pentru a-i uşura munca, i-au alăturat şi doi directori adjuncţi, tot actori, pe care îi aprecia: Jules Cazavban şi Beate Fredanov.
Dar, înainte de a vorbi despre activitatea actriţei şi directoarei Lucia Sturdza Bulandra, dorim să consemnăm câteva evenimente care i-au încălzit inima. Acestea răzbat din paginile cărţii. Întâlnirea cu Zaharia Stancu, pe când acesta era încă director al Teatrului Naţional, a impresionat-o în mod plăcut, căci a întâmpinat-o cu simpatie şi căldură, oferindu-i un angajament la Naţional, care s-a dovedit o mană cerească în criza în care se afla.
Aici a pus în scenă Vinovaţii fără vină, cu Dida Solomon Calimache, şi a jucat în Citadela sfărâmată, care i-a adus consacrarea lui Horia Lovinescu. Creaţia d-nei Bulandra în rolul savantei Dinescu, a fost elogiată de toată presa, ca, de altfel, întregul spectacol, care a beneficiat de o distribuţie strălucită, în funte cu Ion Finteşteanu, Maria Filotti, Emil Botta, Marcela Rusu, Niki Atanasiu şi alţii, în regia lui Mony Ghelerter.
Ar fi nedrept să nu amintim de o altă creaţie pe scena Teatrului Armatei, în piesa lui Ghergheli Sandor, Fiul meu, unde îi are ca parteneri pe George Vraca, Ion Manolescu, Constantin Ramadan şi V. Ronea.
Dar să revenim la Teatrul Municipal. Sub conducerea sa, acest teatru capătă o nouă strălucire, devine – în scurt timp – rivalul Naţionalului şi, în orice caz, se plasează în fruntea teatrelor. Prin ţinuta repertoriului, prin alcătuirea unui colectiv de excepţie, prin regizori valoroşi şi prin celelalte colaborări, Teatrul Municipal a devenit o certitudine.
„Astăzi – notează mai departe în cartea sa – nu mai sunt aceea care am fost odinioară. O dată cu toţi ceilalţi oameni, m-am transformat, înfrângând în mine multe dintre judecăţile şi prejudecăţile pe care le dobândisem, vrând-nevrând, în lumea în care mă născusem şi pe care, cum am spus, n-am iubit-o”.
Cu toată vârsta înaintată, la cei 75 de ani ai săi, e mai activă ca altădată. În ţinuta ei de mare doamnă, în danteluri vaporoase, cu celebrele sale pălării cu boruri largi şi totdeauna înmănuşată, făcea un izbitor contrast cu cenuşiul proletar. Doamna Bulandra era un fenomen, a rămas cum o ştiam „boieroaică”, nu s-a prefăcut niciodată în proletară, cum încerca, uneori, şăgalnic şi poate chiar invidios, marele actor Ion Manu, care, spre regretul nostru, urca atât de rar pe scenă, dar nu din vina lui şi, cum avea talent literar, şi-a luat ca muză pe marea actriţă – subiect gras, de altminteri – şi a pus în circulaţie, pentru amuzament, celebrele Luciade.
„De râde lumea copios/De Luciadele-mi amare/Nu cred că eu sunt merituos/Ci muza-i caraghioasă tare.”
A încercat maestrul Manu să-i zgârie puţin soclul…  Dar vorbele zboară, iar faptele rămân. Şi doamna Bulandra a fost totdeauna omul faptei.
Era prezentă peste tot: în birou, pe scenă, la ateliere, la Directivă, la Primărie, ba se ducea şi la cantina primăriei, unde îi lua la zor pe şefii de-acolo că nu-i hrănesc bine pe tinerii actori, care mănâncă puţin şi prost şi nu dau randament pe scenă.

Prestanţa, curajul de a-i lua direct, fără menajamente, aproape poruncind şi nu rugând… Bieţii scribi se fâstâceau, nu aveau replică şi, de teamă să nu se ducă mai sus – avea uşi deschise peste tot –, preferau să execute urgent ce li se cerea. Când se anunţa venirea la minister, toţi intrau în panică, de la portar la şefii de cabinete, căci nu-i cunoşteau traseul, mulţi fugeau din calea ei de teamă să nu-i atace pentru diverse tergiversări.
Bieţii însoţitori gâfâiau în urma sa; numai credinciosul şofer Grigoruţă i-a fost aproape, martor şi cărător, căci în ultima vreme cobora greu din maşină.
Ce păcat că Teatrul românesc a avut o singură doamnă Bulandra!
Pe scena acestui teatru, care îi poartă numele, a realizat cele mai durabile creaţii artistice, începând cu acel prim succes Nu se ştie niciodată, – de Bernard Show, continuând cu Pădurea, de Ostrovski, cu Vassa Jelesnova, de Gorki, cu Nebuna din Chaillot, de Girardoux, cu Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams, sau cu Doamna Kalafova, de Tach.
Dar cântecul de lebădă l-a constituit rolul Mamouret, din piesa cu acelaşi nume, de Jean Sarment: „Doream de mult – scrie la p. 199 – să interpretez un personaj de un gen opus aceluia în care mă prezentasem ani de-a rândul. Centenara mea franceză, de la ţară, măicuţa Mamouret, de 106 ani, se ridică împotriva comportării josnice a membrilor familiei sale, pornite pe calea înavuţirii, încercând să-i înveţe că, mai presus de avuţire, de îngâmfare, laşitate, trebuie să fie preţuite libertatea individuală, dreptul de-a iubi, de a munci şi de a ajuta pe năpăstuiţi”.
Premiera din 23 ianuarie 1960 a fost un adevărat triumf, atât la Bucureşti, cât şi în marele turneu din ţară, întreprins în vara următoare.
Joacă până în ultima lună, când împlinise deja 89 de ani.
S-a stins din viaţă la 20 septembrie 1961.
Pentru dăruirea şi contribuţia excepţională la afirmarea teatrului românesc a fost răsplătită cu ordine şi medalii, cu înaltul titlu de Artist al poporului, şi i s-a conferit în mai multe rânduri Premiul de stat.
Gloria unui teatru se măsoară în caratele de suflet şi talent învestite, şi la acest teatru nu s-a făcut rabat.
Îi luminează soclul marii artiste colegii cu care a împărţit bucuriile şi necazurile unui teatru mai puţin urgisit: Jules Cazaban, Beate Fredanov, George Măruţă, Ion Manta, Nelly Sterian, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Gina Patrichi şi mulţi, mulţi alţii…