Romanul cvasiparabolic al integrării generaţiei tinere

Anul trecut, la Târgul de Carte Bookarest, Editura Humanitas a pus în circulaţie, printr-un gest editorial mai puţin obişnuit pentru politica ei de până acum, trei cărţi de proză debut: Anca Maria Mosora, Arhanghelii nu mor, Alain Gavriluţiu, Nu toată iarba e la fel, şi Mihnea Rudoiu, A toi, cuando tu no estas. Evenimentul, care trebuie salutat, începe să capete o anume coerenţă şi chiar are o semnificaţie culturală majoră, gândit din perspectiva faptului relevat mie cu oarecare întârziere şi anume că, în fapt, editura continua în 2005 un proiect cultural de prim ordin lansat încă din 2004, când a susţinut, ce-i drept, mai palid din punct de vedere promoţional, debuturile (tot în proză) ale lui Bogdan Mirică şi Nicolae Strâmbeanu. De altminteri, Gabriel Liiceanu, directorul instituţiei, nu a ratat ocazia, cu prilejul evenimentului amintit, de a-şi explica ideologic opţiunea şi de a atrage apăsat atenţia asupra pariului ori dezideratelor care o subîntind.
Dincolo de constatarea de substanţă că un trust mediatic de anvergura Humanitasului renunţă, după ani, la rezerva de a promova tânăra literatură naţională, personal, consider fapul un simptom major al însănătoşirii şi maturizării vieţii literare româneşti postdecembriste (recunoscut obligat, normal, forţat! nu numai de editura în cauză), un moment marcând regăsirea şi dilocarea spiritului ei creator din smârcurile mlăştinoase, putride. În consonanţă cu fastul ceas auroral, ar fi de făcut şi observaţia că, dacă vechile promoţii – optzeciştii şi nouăzeciştii – debutau, la vremea lor, susţinându-se în grupuri, supervizaţi şi validaţi de câte un maestru de şcoală, noii veniţi par mai curând nişte singuratici care şi-au făcut ucenicia la umbra marilor texte şi a cărţilor în floare din literatura universală, prizate cu naturaleţe, cum se poate simţi definibil în scrierile lor, direct de la sursă, în limba originalului… L-am auzit întâmplător şi am încercat pe cât mi-a stat în putinţă să-l înţeleg pe Mihnea Rudoiu – debut la 27 de ani cu un roman de 430 (!) de pagini: A toi, cuando tu no estas (!), Humanitas, 2005 – mărturisind cu candoare că nu îşi cunoaşte colegii de generaţie, că nu i-a citit pe optzecişti şi nouăzecişti, ci doar pe scriitorii dintre cele două războaie mondiale… L-am auzit iarăşi povestind, alb, cum a trimis printul(?) cărţii la Humanitas (necunoscând acolo pe nimeni!) şi cum, după o vreme, Radu Paraschivescu i-a comunicat că „manuscrisul” a fost reţinut spre publicare. Superbă abstragere din contingent, orgoliu copilăresc nebun, absolut nevinovat! Amprenta scriptică a noului venit în literatură, deloc naivă însă, revelează peremptoriu cititorului şcolit ecouri livreşti vagi (cu atât mai preţioase!) din Beckett, Jarry, Kafka, Salinger, Scott Fitzgerald, dar şi din D’Anunnzio, Thomas Mann, Constable, Urmuz sau Grigore Kugler. Dezinvoltă şi nervoasă, scriitura, beneficiară a unei dicţiuni elastice, dincolo de modele, trădează un nesperat de bun mânuitor al virtuţilor şi registrelor limbii româneşti (nu mă îndoiesc nici o clipă însă că M. R. ar putea scrie la fel de bine şi în engleză!), un scriitor deloc sfielnic a degusta esenţele tari ale cuvântului neaoş sau pe cele iuţi ale expresiei argotice, cu oaze mari de maledicţie ironică şi şarje groteşti de un rafinament voluptuos…

Pe întreg, A toi, cuando tu no estas este un tripod constructiv parabolic, bine condus, cu o primă secvenţă mai curând propedeutică (uşor greoaie) de căutare/generare a firului epic şi motivare a textului. Până la urmă, ciudata alegoreză cu Simplicius, Gali-Gali şi Sagredo din incipit, oricât ai răsuci-o, pare a nu avea nimic de-a face cu protagoniştii cărora Mihnea Rudoiu le pantografiază viaţa, preţ de aproape patru sute cinzeci de pagini, clipă de clipă, o zi întreagă. Poate tânărul autor a dorit să-şi demonstreze sieşi că este în stare să conceapă şi să urzească un roman din absolut orice pretext sau situaţie diegetică, oricât de trăsnită, nesemnificativă sau absurdă. Aş paria că aceast prim capitol, deloc lipsit de importanţă (ba chiar dimpotrivă!) în economia întregului, este mai curând un soi de cuvânt înainte netitrat ca atare, prolegomenele autorului pe tema unicităţii eului, ajuns în modernitate, după propria-i expresie, un adevărat blestem. În acest sens, e de spus că autorul-narator nu se sfieşte să îşi facă atent cititorul, avertizându-l: „m-am decis să încep cu o scurtă expunere personală”. Expunere fără gardă, unde face referire la câteva date ale înzestrării accentuate şi ale profilului caracterologic bântuit de „virtuţi belicoase”, învinuite şi invocate copilăreşte pentru a explica nevoia desprinderii urgente din mrejele cotidianului serialist, pentru salvarea şi afirmarea fiinţei subtile („puterea, autoritate conferită de scris – [c.m.] – nu aşteaptă recunoaşterea, ci se dezvăluie ea însăşi”). Scriptorul vorbeşte fără nici o reticenţă despre snobismul său (snob appeal), considerat, nu fără o subţire undă autoironică, a conferi textului căruia îl va deferi, alături de jeux d’espit (consumate, până la o vreme, pe un auditoriu inexistent), un surplus valoric consistent. „Sunt, cu toate astea, se mărturiseşte nonşalant autorul-narator, o mocirlă de prejudecăţi şi spaime…”, „sunt extrem de vanitos şi peste măsură de înfumurat”. „Nobleţea mea, măreţia mea constă exclusiv în înfumurare. O am în sânge şi seamănă perfect cu înfumurarea şi magnificenţa Ambersonilor – dar, atenţie, nu cu maimuţărelile diluate şi îmblânzite din a doua versiune a filmului wellsian, deoarece un orgoliu nemăsurat şi prăbuşit jalnic, din pricina intemperiilor sociale, în abisul cuminţeniei, este şi va rămâne întotdeauna un orgoliu detracat, obţinut fraudulos şi fără acoperire. Această înfumurare este tot ce îmi permit şi mă înrudeşte cu aristocraţia”. Spiritul de aristos, pe care criticul i-l recunoaşte lui Mihnea Rudoiu mai curând în umoare decât în deferenţă, constituie înălţimea înzestrării moral-volitive de la care el observă cu un ochi critic lumea, încercând, în pofida atâtor efecte abracadabrante ale înserierii sociale şi ale absurdului agresiv din viaţa sa, să-i găsească o noimă. Momentul trezirii şi al dobăndirii conştiinţei de ins postistoric îl constituie pentru tânărul prozator (constructul romanesc are fără discuţie, până la un punct, un abia disimulat caracter autobiografic!) dezumanizantul dresaj din anii primelor studii superioare („Viaţa. Startul în viaţă nu-l faci la maternitate sau pe coclauri, ci la facultate”), instituţie de „noviciat dezastruos pentru spirit”, în care, adaugă, expresis verbis, personajul – narator din A toi, cuando tu no estas, „tot timpul mă rugam să scap de acolo cu capul cât mai puţin zdruncinat”.

De la acest nod al percepţiei dezastrului fiinţei aruncate într-o lume ubuescă începe partea a II-a şi cea mai consistentă a romanului propriu-zis, care radiografiază, cu dese racursiuri în trecutul imediat, o zi obişnuită din viaţa personajului-narator (o singură dată pomenit sub identitatea Coriolanus), o zi cât o viaţă petrecută în spaţiul concentraţionar al unei metropole fără nume aflată sub tirania demonică a Castelului, „un fel de sediu central, de Pentagon, de Buckingham Pallace şi Empire State Building!”. În apropiere, respirând aerul acestei simbol al puterii, este plasat Proistarfan-ul (PRO-I-STAR-FAN), locul bizar – un fel de conglomerat de adăposturi peste noapte şi birouri funcţionăreşti peste zi – în care îşi câştigă existenţa, alături de londronieni, tânărul absolvent al instituţiei de învăţământ incriminate („slujba aia era singura mea sursă de venit. Cu toate astea, numai mulţumit nu eram. Eram înşelat, tras pe sfoară, otrăvit, spoliat, sabotat, delapidat în inocenţa mea (s.a.). Muream de nervi. Îmi înnebuniseră firea acolo (…). Omul fără însuşiri ajunsesem”. „Pe moşia asta”, îşi scrie, când limpid, când „sibilinic”, personajul-narator depoziţia, „se găseau nişte bordeie ca nişte gherete militare, doar că nu deţineau sobrietatea temătoare şi impozantă a acestora şi aveau dimensiunile şi luxul căsuţelor din chirpici. În pântecul bordeielor stăteau ascunşi indivizi numiţi londronieni”, „îmbrăcaţi în costume naţionale specifice zonei din care proveneau”. În consonanţă cu imensul corpus al doctrinei inscripţionat pe frontonul Castelului ( MUNCIM PENTRU VICTORIE, MUNCIM PENTRU ADEVĂR!), atmosfera în care se mişcă „personajele” (toate botezate, subliniind lipsa de identitate a omului masă, cu iniţiala spitalicească „H”, şi compuse din multe consoane, ex.: HWEPL, HWVAGW, HVELJN, HOLDRT, HLORISJA etc., etc.) resuscită un univers kafkian, dacă pot spune aşa, foarte românesc, uşor recognoscibil în datele existenţei interminabilei noastre tranziţii naţionale. O tranziţie cacofonică, lipsită la nivelul percepţiei tinerilor debordând de energie, la răscrucea unui destin pentru care generaţia anterioară a murit în revoluţie, de un proiect politic, democratic şi umanitar clar; perioadă confuză până la saţietate în care se priveşte încă mai curând spre trecut decât spre un viitor pozitiv şi european („În interiorul graniţelor acestei ţări stă scris peste tot că morţii, ei şi numai ei, sunt singurii care le poruncesc celor vii şi aşa va rămâne”). Soarta tragică a naţiei, căreia şarja prozastică nu ezită să-i descopere rădăcinile în chiar felul fatalist al credinţei acestui popor în mântuire, pare a fi calul de bătaie al spiritului raţionalist al autorului („Acest popor, slăvit fie El, preasfinte, consideră că este suficient să trăiască în sărăcia cea mai râvnită de asceţii deşertului pentru a-şi adjudeca mântuirea. Ei socot (…) noroaiele în care se tăvălesc drept unica garanţie salvabilă prin care pot obţine creditul pentru viaţa veşnică”). Acest spaţiu sortit să atomizeze şi să distrugă clipă de clipă multele calităţi şi înzestrări naturale ale locuitorilor lui ajunge să nu mai fie resimţit de omul postistoric cu sentimentul tonic al confortului de ACASĂ, ci, nevrotic, ca profund ostil, străin şi anihilant…
O zi din viaţa furată a tânărului narator, încredinţată, cu furia astuţioasă a disperării, textului, radiografia unei singure zile este suficientă pentru a lua amprenta şi a încercui tot absurdul unei lumi care şi-a pierdut sensul, distrugând bucuria afirmării plenitudinare a identităţii omului şi, astfel, încetând să mai genereze în el sentimentul de securitate placentară a lui ACASĂ. Radiografia unei zile „obişnuite” din viaţa lui Coriolanus revelează imaginea unui sistem social atins de necroză în absolut toate compartimentele şi toate funcţiunile sale vitale.

În biroul Evidenţă Personal (!), la doamna Holinerik (care lipseşte), după actele de transfer, nebăgat în seamă, în timp ce înlocuitorul acesteia, doamna Hlorisja epuizează de citit patru reviste, băgând pe gât vreo şapte kile de furesecuri şi vorbind la telefon, Coriolanus are prilejul de a observa şi a descrie pe viu o faună funcţionărească care excelează prin grobianism şi un soi de limbuţie beckettiană; jalnic şi iremediabil descalificată profesional. La compartimentul „Panificare Strategică” (!), acoperit de Hgya şi Hvasdf, aceeaşi intensă activitate profesională axată pe bancuri şi zvonuri despre prime… Pe culoarele Proistarfanului, adăpost al instituţiilor unei atari administraţii bezmetice, plutoane de londronieni tropăind în bocanci la ora de instructaj şi aşteptând un semn de la superiori să pună în practică programul ordonat de „Jegosu”, şi anume să bată trainic ţăruşi în pământ din cinci în cinci metri, aplicaţie îmbunătăţită în ultima clipă, sub o formă mai elegantă şi mai patriotică (Urmuz-Kugler!) prin cauţionarea ştiinţifică a teoremei bisectoarei („Dacă în doctrina leninistă partidul era avangarda proletariatului, iar avangarda implica în mod necesar o ariergardă, se poate zice că naţiunea noastră a reprezentat şi reprezintă avangarda ştiinţei, iar ariergarda ei este dată de faimoşii ei olimpici matematici”).
În viziunea şefilor (Hveljn), de-abia despărţiţi de şcoală şi de bine de rău integraţi, foştii olimpici devin automat „o bandă de vampiri blestemaţi, nişte urduroşi leneşi şi nişte gherţoi şi puturoşi „ care nu fac altceva decât să-i sugă avutul şi să sugrume Castelul (p. 175). Replica în doi peri şi nu prea dată unuia dintre primii trei şefi ai Proistarfanului/Castelului de către personajul-narator („perfecţionist şi gherţoi”) la întrebarea la ce bun a doua facultate (ştiinţe sociale) dacă tot nu aduce un spor la salariu, şi anume că o face pentru a deveni preşedintele ţării, scoate la suprafaţă, într-un mod evident, nemulţumirea surdă a aripei tinere a locuitorilor Proistarfanului privind managementul şi administrarea treburilor din interiorul ciudatului angrenaj social din interiorul Castelului.
Cursurile noii facultăţi pe la care trece în aceeaşi zi Coriolanus îi oferă pretextul de a arăta cu degetul o intelectualitate bolnavă subit de trăirism şi a cărei prestaţie catedratică seamănă tot mai mult cu conversaţiile din autobuze (foarte sugestivă în acest sens este secvenţa textulală în care un cadru didactic vulgarizează silitor, în faţa studenţilor, doctrina lui Vaclav Havel, autorul Chartei ’77). Acuzând o stare existenţială deprimantă, continuă şi permanentă, determinată de impactul cu o realitate detracată, saturată de accidente de maşină, populată de inşi grobieni şi luată cu asalt de cerşetori, nevoia de securitate şi de ACASĂ îndreaptă paşii eroului-narator, în după-amiaza zilei respective, chiar dacă ştia că nu o va găsi la acea oră (patru şi jumătate), spre Ea, femeia botezată cu heteronimul „Îngeraşul”, lucrul în sine aş zice, pe care o aşteaptă „ca un câine care-şi gudură codiţa” să-i umple vidul şi să-l salveze („să scoată mocirla din mine”), recăpătându-şi identitatea, sentimentul de ACASĂ şi fericirea. Înarmat ca în Chagall cu un trandafir roşu pe care vrea să îl agaţe de clanţa ei, sună la uşă şi în pofida tuturor aşteptărilor femeia îi deschide, înveştmântată sumar, după baia ce a urmat unei întâlniri ce abia se consumase. Moment penibil, escamotat de bărbat sub o pletoră de cuvinte scoase din gură, cum notează, dintr-un surplus de căldură glacială, construite la repezeală, menite să salveze vidul (mereu vidul!, n.n.) şi să ascundă prăpastia. Tânărul bărbat cu trandafir mai are puterea să se surprindă lansându-se într-o divagaţie complet gratuită despre Le Romane de la Rose de Guillame de Lorris! Analizată post festum, cu luciditate, întâmplarea – altminteri definind încă o latură a absurdului unei lumi în care până şi gesturile şi valorile cele mai intime stau cu capul în jos – îl conduce pe narator la încheierea că idealitatea („fragilitatea”) femeii nu era, în fond, decât rezultanta felului imaginar în mare măsură în care el o concepuse (admiţând în cele din urmă realitatea: „suntem două entităţi biologice separate, cu necesităţi diferite”, „egoismul meu versus egoismul ei”). Rămâne însă mare şi neostoită, pe fundalul romanului, nevoia dramatică de iubire şi de căldură umană, sintetizând dureros aspiraţiile profund omeneşti ale unei generaţii înnebunite de libertinajul grosier şi valul practicilor sexiste curente, propagat peste tot în lume…

Revanşa gregară a generaţiei („pe estradă, la defilare, ca bizonii la păşune”, s.n.), încredinţată aproape unanim că până la urmă se poate întoarce spatele la orice, că totul poate fi pus în paranteză: cluburile de noapte (capitolul III al romanului este dedicat aproape exclusiv atmosferei dintr-un astfel de stabiliment soporific).Nelăsând să răzbată la suprafaţă aproape nimic din tensiunile provocate de ostilitatea manifestă, opacitatea şi absurdul negru din câmpul social, după o zi petrecută printre „degustătorii febrili de escremente”, ca nişte şarlatani duplicitari şi subtili, cu oboseala, plictiseala, acalmia, tristetea, amărăciunea, deziluzia şi descompunerea care le devastează chipul, semn că se apropie „momentul transformărilor fiinţelor în învelişuri goale ale negării de sine”, tinerii se adună în cluburile de noapte, cum Hah, care devin pentru boema noctambulă afrodisiacul escapist ce le întărâtă pentru câteva simţurile, aruncându-i pe cei mai mulţi în cea mai anonimă uitare de sine posibilă. Observator pătrunzător şi necruţător al psihologiei masei gregare şi heterosexuale, autorul-narator ne oferă în această ultimă parte a romanului, poate mai pregnant decât în rest, adevărata măsură a înzestrării şi excelenţei scriitoriceşti. Descrierea cu fineţe şi analiza în profunzime a acestui adevărat „mod de viaţă” paralel şi centrifug al tinerei generaţii sunt de natură să atragă atenţia, fie şi ca fapt literar meşteşugit, asupra unui fenomen social deosebit de îngrijorător al amprentei tranziţiei, prăpastia care separă în mod fundamental aspiraţiile, înecate pană la urmă în absenteism, sexualitate şi ratare, ale tinerei generaţii şi structurile îmbătrânite ale unui mecanism statal care mai curând vacantează şi degradează decât oferă un cadru şi un sens coerent descătuşării de energii, afirmării şi dobândirii fericirii firii adăpostite în individul care bate la porţile vieţii…
Clubul Hah, notează fără urmă de prejudecată tânărul narator din interiorul fenomenului, „era banal până la dezgust, iar filonul din care îşi extrăgea o bună parte din prestigiu şi celebritate era (…) de neînţeles pentru orice om cu scaun la cap” . Deşi nu era mare distracţie acolo, „pentru mine a petrece o noapte acolo devenise un mod de viaţă”. „Soseai, îţi compuneai personajul, împrăştiai în jur mirosuri fine de agaţament şi căutai să impresionezi, să atingi sublimul”. „O boemă jalnică, noctambulă, aventuroasă, neliniştită şi făţarnică, asta eram”. „Nişte clovni drăguţi în fond, dar şi nişte sabotori duplicitari şi subtili care nu lăsau să se întrevadă nimic. Exagerat de emfatici şi exagerat de ilari. Nu ne displăcea spectacolul oferit de Hah, cu acele schelete dulci, stravezii şi vicioase de carne impertinentă, vulnerabile în faţa dorinţelor, iluziei şi pasiunii (…)”. „Întâlneai figuri amabile, spirituale, trăsnet, idioate, libertine, timide, docile, virginale. O lume rectilinie şi euforică. Lubricitate de calitate excaladând inimaginabilul. Hermafrodiţi incerţi şi pudibonzi de sacrificiu. Putori lascive, iepe de preţ şi anemone languroase. Bâtlani scofâlciţi, ciclopi seducători. Hectori abili şi lăbuşi cu ghiotura. Hipnoză şerpească, zâmbete intrigante, promiţătoare în secret, strâmbături de cur în care s-a întrupat înţelepciunea sacră a civilizaţiilor trecute şi încredinţarea cvasiunanimă a oricărui Hah-ist meseriaş că tous son des culs a cote de moi”.
Cu un final deschis – tinerii se pierd în noapte; iar dintr-un apendice scripturistic aflăm că însoţitorul eroului-narator, Heordotus, „a plecat într-o lume mai bună”, lipind cu un gest de franc tirroire în titlu un fragment dintr-un cântec a lui Joe Dassin, în prima secvenţă, şi, în epifrază, numele unui film lacrimogen, romanul lui Mihnea Rudoiu este dedicat A toi – mortului poate, dar şi morţilor vii din generaţia sa şi, nu în ultimul rând, tuturor celor responsabili de îngrijorătorul fenomen de heterologie a reducerii şi conceperii sociale cacofonice a Celuilalt. Lăsând la o parte o groază de aspecte ce ar fi meritat discutate, aş conchide că A toi, cuando tu no estas este o partitură interesantă şi vie, mai cu seamă ca altitudine şi atitudine luptătoare, dar şi ca simptom, faţă de absurditatea câmpului social, a celei mai tinere promoţii de prozatori; un exerciţiu de digitaţie cu destule momente de virtuozitate, scoţând în faţă un prozator merituos a cărui evoluţie va trebui neapărat urmărită.