Amintiri din anii de redacţie la revista Argeş

În anii de liceu, la Piteşti, prin 1956, profesorul nostru de limbă română Marin Manu-Bădescu ne-a adus într-o zi în clasă un volum intitulat Amintiri de la Viaţa Românească de Mihail Sevastos. Ne-a citit din cuprinsul său şi m-am simţit captivat din primul moment.
Astăzi, iată, după o jumătate de secol, printr-o fericită derulare de evenimente, mă văd în postura (onorantă, desigur) de a scrie ceva pe o idee asemănătoare: amintiri din viaţa unei reviste literare.
Cum am ajuns în redacţia unei reviste literare? Păi, lucrurile s-au petrecut în mod explicabil ca firul unui destin. După ce a luat fiinţă revista Argeş în 1966, domnul Mihail Diaconescu, primul redactor-şef al ei, şi-a amintit că are nevoie de personal în redacţie. Şi tot atunci şi-a amintit că în activitatea universitară, la cursurile şi seminariile de limba şi literatura română, printre alţi studenţi activi, erau unul care se numea Mihai Golescu şi un altul pe nume Vasile Ghiţescu. S-au trimis emisari la şcolile din judeţul Argeş şi am fost convocaţi în mod oficial la redacţia revistei, după nici trei ani de la absolvirea Facultăţii de Filologie.
La început redacţia se instalase într-o clădire destul de elegantă şi încăpătoare, de pe strada Justiţiei, lângă cinematograful Modern. Acolo l-am cunoscut pe Baruţu T. Arghezi. Pe la jumătatea anului 1968 redacţia s-a mutat într-o clădire (tot bună şi frumoasă) de pe b-dul Republicii nr. 64, având şi cămăruţe la mansardă.
Acolo i-am cunoscut pe toţi cei care şi-au înscris numele în activitatea de redacţie şi am avut ocazia, în decursul a cinci ani de zile, până la începutul anului 1973, să-i cunosc şi să lucrez efectiv alături de: Alexandru Cerna-Rădulescu, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Mihail Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop (care a fost doar membru onorific, nu venea la redacţie), Ion Popovici, Cezar Ivănescu, Ilie Purcaru, Marin Ioniţă, Corneliu Marcu, Toma Biolan, Dan Rotaru, Mihai Golescu, Ion Popa-Argeşanu, Otilia Nicolescu, Elisabeta Niţă-Novac, Virginia Tasotti-Biolan, V. Firoiu, Lucian Cioată (supranumit Caporalul), Chivu Pascu (şoferul maşinii redacţiei, o „Volgă” neagră, încăpătoare) şi mulţi alţii. Ordinea în care i-am enumerat este absolut întâmplătoare. Desigur, din personalul redacţiei mai făceau parte şi un contabil-şef, o dactilografă, un administrator şi alte persoane care au rămas într-un colţişor al memoriei sufletului meu.
De remarcat că în anii cât am lucrat la redacţie am avut ocazia să cunosc şi să discut îndeaproape cu un număr impresionant de mari personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice din ţara noastră, fapt îmbucurător şi foarte benefic pentru mine.
Acum mă voi rezuma să amintesc câte ceva despre o parte din cei enumeraţi anterior.
Printre primii pe care i-am cunoscut în redacţie, în afară de redactorul-şef Mihail Diaconescu, a fost domnul Alexandru Cerna-Rădulescu. Fusesem încadrat corector principal al revistei şi când mergeam la tipografia din Găvana, unde se tipărea revista (în prezent clădirea se află în curs de demolare şi arată înfiorător, ca după un bombardament atomic), intra mai întâi în atelierul de zeţărie. Avea un zâmbet şugubăţ, pe sub mustaţă, îşi scotea pălăria şi saluta cu voce tare, adresându-se întregului personal.

– Vă salut cu cel mai al dracului respect!
Muncitorii îi ştiau „formula” şi răspundeau încântaţi. Era foarte apreciat, în mod deosebit de nenea Pană, zeţarul care culegea şi pagina revista, dar şi de către cei de la linotip, de la maşinile plane, de la zincografie, de la calandru sau de la rotativă. La o plecare mai precipitată în Capitală, pe la începutul lui 1972, am găsit pe masa de lucru din redacţie următorul mesaj: „Dragă Vasile, eu plec acum la Bucureşti. Îţi las setul complet al numărului de revistă, cu observaţiile de rigoare. Ai grijă la tipografie când dai bunul de tipar la maşinile plane, să fie totul în regulă. Ştiu că eşti conştiincios, dar meseria mea este să bat oamenii la cap. Al.C.R.”
În ceea ce priveşte sarcinile profesionale folosea un ton sec, precis, care nu dădea loc la replică. Îmi amintesc că, în momentele mai tensionate din viaţa de redacţie, dl. Cerna obişnuia să spună:
– Ce să-i faci, dragă Vasile! Ca să simţi aroma fripturii de iepure, trebuie să suporţi mirosul ogarului! Iar eu, înţelegând unde bate, şi gândindu-mă şi la remuneraţia „după buget” mică, replicam sceptic:
– Domnule Cerna, mirosul ogarului îl simt din plin de câţiva ani. În ceea ce priveşte friptura de iepure… poate în mileniul următor!
În anul 1986, la Piteşti, în sala de lectură a Bibliotecii Argeş s-a desfăşurat evenimentul împlinirii a 20 de ani de la apariţia revistei. Invitaţia am primit-o de la redactorul-şef de atunci, domnul Sergiu I. Nicolaescu. S-au împărţit diplome şi plachete aniversare. Când am fost strigat şi m-am prezentat la prezidiu, domnul Cerna, privind spre prietenul său, profesorul Gabriel Ţepelea care era alături, a rostit cu voce tare şi inflexiuni calde (lucru mai puţin obişnuit la dânsul): „Lui Vasile ar trebui să-i dăm două diplome: prima pentru merite profesionale şi a doua pentru răbdarea pe care a dovedit-o în tipografie la schimbările şi modificările ce surveneau fatalmente la fiecare număr!
O figură aparte în peisajul redacţional era aceea a redactorului-şef adjunct Florin Mugur. Domnul Mugur era un om delicat, sensibil şi cu sănătatea zdruncinată, dar foarte conştiincios, foarte muncitor şi răbdător. Avea o infirmitate rămasă de la o boală din copilărie şi şchiopăta puternic. Într-una din zilele lui 1971, citeam în redacţie, cu voce tare, pastelul lui Tudor Arghezi O familie cu doi copii – tipărit în Bilete de papagal – număr unic – pagina 11. La un moment dat, dialogul dintre Arghezi şi Paraschiva lui se desfăşura astfel:
„– Când mi-ai spus primele cuvinte credeam că eşti jidan… Aveai şi niţică barbă (Fl. Mugur purta şi el barbă).
– Şi dacă eram jidan?
– Nu era nimic. Îţi sta bine jidan…
– Aşa e când te întorci după mulţi ani, acasă. Se cam încurcau limbile în gâtlejul meu”.
La acest pasaj membrii redacţiei s-au înveselit şi au râs cu poftă. Florin Mugur râdea cel mai tare… (într-o perioadă anterioară s-a numit Legrell).
Când i-a apărut în Biblioteca Argeş cartea Timp ironic, mi-a scris cu mâna tremurată, dar lizibil, o dedicaţie impresionantă: „Prietenului meu din lungile seri piteştene, omului de rară delicateţe sufletească, lui Vasile Ghiţescu, precum şi Doamnei Sale, omagiu! – Florin Mugur – noiembrie 1970”.
Din păcate, prin octombrie-noiembrie 1972, când echipa redacţională a bucureştenilor a început să se clatine, primul care a părăsit redacţia a fost poetul Florin Mugur. A făcut-o în plină zi, în jurul orei 13, după o discuţie aprinsă cu redactorul-şef Gheorghe Tomozei, al cărui stil dictatorial nu l-a mai putut suporta. A fost o scenă absolut antologică. A plecat singur, pe jos, cu capul descoperit şi îmbrăcat subţire, refuzând orice maşină spre gară, şchiopătând mai tare ca de obicei. Afară tocmai începuse să ningă cu nişte fulgi mari şi pufoşi, iar plecarea sa a impresionat pe toată lumea din redacţie (nu ştiu dacă şi pe Tomozei).
În munca destul de complexă şi oarecum ingrată pe care o depuneam la redacţie, am reuşit să mă apropii şi să câştig aprecierea şi simpatia întregului personal. Păstrez toate cărţile din acea perioadă, multe dintre ele cu dedicaţii şi autografe din partea autorilor, constituind pentru mine o amintire foarte scumpă şi cred că o bună parte din ele îşi vor găsi locul la Muzeul Literaturii de la Centrul Cultural Piteşti.
Voi menţiona câteva: poetul Dan Rotaru îmi scria pe volumul Plânsul oglinzilor: „Lui Nea Vasile cum îi spunem noi colegului nostru de redacţie, această carte, cu dragoste şi prietenie din partea lui D.R.” – 17 iunie 1971. Poetul Cezar Ivănescu, pe volumul din Biblioteca Argeş – Baaad: „Prietenului, colegului, admirabilului Vasile Ghiţescu, prietenia şi consideraţia lui Cezar I.” – Piteşti – 18 decembrie 1970. Miron Cordun (alias George Cristea-Nicolescu) pe volumul Urmările: ,,Lui Vasile Ghiţescu cu admiraţia pentru cărturar”. Toma Biolan pe volumul Pasărea paradisului: „Pentru Nea Vasile Ghiţescu (…), un semn de statornică prietenie şi preţuire, precum şi ca să ne aducem aminte de-ale revistei” – 16 ianuarie 1980.
O dedicaţie aparte voi reda, pentru căldura şi originalitatea ei, din zecile de volume pe care le am din partea scriitorului Marin Ioniţă (este aşternută pe prima filă a volumului Cine este mortu’? – 1970 – deci cu 36 de ani în urmă: „Profesorului Vasile Ghiţescu, doctor de cuvinte pocite şi de litere bolnave, coleg bun şi simpatizat, odată cu urările mele această modestă carte” – noiembrie 1970.
Căutând prin biblioteca personală am descoperit că am peste 200 de cărţi cu autografe (o fi mult, o fi puţin?). De aceea mă opresc aici cu enumerările.
De asemenea consider că e bine să mă rezum la ideea că nu pot fi redate prea multe impresii şi amintiri din viaţa de la redacţie în cadrul restrâns al unei pagini de revistă. Cine ştie, poate voi încerca să dau şi eu curs îndemnurilor, aşa cum a făcut domnul Marin Ioniţă când a început să scrie Kiseleff 10. Fabrica de scriitori.
După scurgerea a patru decenii de la apariţia revistei Argeş îmi vin în minte atâtea alte momente importante din viaţa redacţională. O bună parte dintre cei care le-am dat suflu şi strălucire atunci au luat loc acum cuminţi la „masa umbrelor”, cum spunea atât de inspirat Ionel Teodoreanu. Cei care au preluat ştafeta şi sunt în zilele noastre participanţi activi la munca (deloc uşoară) în redacţie sunt datori să le cunoască activitatea şi opera şi să le aducă cinstirea cuvenită.
În volumul Însemnări de taină, apărut în 1997, la capitolul Gânduri la 70 de ani, pe 6 februarie 1986, profesorul Gabriel Ţepelea (azi nonagenar) nota: „Înainte de a muri, Goga scrisese aceste versuri… «Nu câte-au fost pe-această lume/Ci câte ar fi putut să fie (…)» E greşită aspiraţia spre onestitate? Dar poate viaţa îmi va acorda un răgaz să-mi mai încerc puterile”. Dar nu oricine dispune de longevitate şi păstrarea forţelor. Totul este să nu ratezi momentul favorabil.
La ceas aniversar urez revistei Argeş viaţă lungă şi noi împliniri întru dăinuirea culturii româneşti.