O-ntâmplare din Găeşti
cu un lup muşcat de peşti

Era în seara de ianuar
când ningea cu chihlimbar.
În grădină, lângă stup,
a ieşit din gard un lup.
 
Era lupul foarte rău
că urla la geamul meu.
Urletul era muştar
în pereţii de nectar,
era lacăt sau cîrlig
să te scuture de frig.
Nu că te făcea să mori,
dar îţi da, oricum, fiori.
 
Eu l-am tot rugat să stea
binişor sub cercevea,
i-am promis că-i dau magiun
pe-o aripă de lăstun,
i-am făgăduit piper
straşnic, iarna, pentru ger
şi-am jurat să-i fac un ceai
dintr-o şină de tramvai.
 
Nu! şi nu! El tot urla,
semn că altceva voia.
Măi, să fie,-am stat şi-am zis
şi pe urmă m-am decis.
 
Am deschis un ochi de geam
tocmai unde ţin şi am
un acvariu pentru peşti
laţi în fălci şi lungi în cleşti.
 
Lupul nu se aştepta
să se-ntâmple-aşa ceva
şi de-aceea, uluit,
a luat calul şi-a sărit
cum se sare la Găeşti
printre mrene, printre peşti.
 
Mamă, mamă ce-a mai fost!
 
N-are noimă, n-are rost
să vă spun ce i-au făcut,
ştiu atât că l-au bătut
(fiindcă-a fost un lup măgar!)
până l-au mâncat mărar.
 
Încolo?…
  Copii, vă pup,
daţi-l în păstăi de lup!
 
Desen cu iarnă

 Fiindcă ne-am cam săturat
de pictat şi colorat
după regulile foarte-exacte
ale maestrului Soarbelapte,
am stat noi şi-am chibzuit,
să privim lucrurile diferit.
Toată lumea are ştire:
„Lucrul vine din… privire”.
 
Deci, stând noi şi judecând,
uite ce ne-a dat prin gând:
Dacă tot e iarnă-afară,
hai s-o facem, bunăoară,
altfel decât e să pară.
 
Ninge, iată,-un nor ceţos,
o ninsoare-zahăr tos.
A mai nins şi astă noapte
şi tot el, orez cu lapte,
pentru mâine, pe tapet,
e ninsoarea de şerbet,
iar noi ştim, la o adică:
prea mult alb, prea dulce strică.
 
Vine, deci, ideea noastră:
ea, ninsoarea, e… albastră.
Asta doar în cazul când
ninge des şi fluierând,
fiindcă-n iarna, uite-o nu e,
ea, desigur, e gălbuie.
 
După-aceea-am mai propus
să nu ningă doar de sus.
La ninsoarea care pică
se pricepe şi-o furnică,
însă una care… urcă
orişicui îi dă de furcă.
De-aia noi,
numărând din doi în doi,
dintr-un cap în celălalt,
o mai ningem din asfalt –
situaţie în care
cerul, norii sunt trotuare.
 
Şi-am mai vrut…
  O, ce n-am vrut!
Însă, ori nu s-a putut,
ori n-a fost cine să vadă
jocul nostru prin zăpadă.
Dar ceva tot s-a-ntîmplat
fiindcă, ştiţi, am proiectat
de la poartă până-n gară
un model de iarnă-vară.
Fără lupi,
doar cu sănii, cerbi şi stupi.
 
Jos, în curte

Jos, în curte, pe-nserat,
într-o luni s-au adunat
un ciocan, o piuliţă,
un baros, un drug, o spiţă,
un zăvor de uşă veche,
nişte foarfeci (o pereche)
şi, pe-o tufă de urzică,
Tudor, Relu şi Petrică
(înţelege orişicine
sus pe frunză cum le vine!)
hotărâţi să-njghebe, parcă,
dintr-un trunchi de tei o barcă,
biciclete pentru fete
şi lopeţi
pentru băieţi.
 
Când au fost să se apuce
au simţit un val că-i duce
fiindcă, uite, le lipsea
dintre scule, cea mai grea,
că-i poveste să-ntocmeşti
barcă, să ţi-o potriveşti
fără daltă, fără cleşti.
Şi-au pus mintea cap la cap
sprijinind-o c-un proţap!
s-au gândit ce s-au gândit
sculele de-au pregătit
fără lipsuri (în sfârşit!)
şi-au decis să se revadă
miercuri seara, în livadă,
de nu,-n seara zisă joi,
când dau stelele-napoi…
 
Barem zag! şi barem zig!

Hai la nuci, la barabule,
la alune (ia-le, du-le!)
şi la piersici şi gutui
(dă-mi o scară să mă sui
că, de frunze fac cucui!)
 
Verde alb şi verde galben
strugurii se rup din greabăn,
bruma-n prune stă să pice
şi visează alambice,
verde-nchis, de baraboi,
stele cad în păpuşoi,
 
Alelei! ce barbarie
mută soarele-n chindie
şi mai mută, hăbăuc,
cuib de cucă fără cuc.
 
Doamne, Doamne ce probleme,
noaptea cade prea devreme!
plouă, vezi, peste baracă,
barza şchioapătă, dar pleacă,
trece (glonţ!) de barieră
ca un cioc prelung, cu sferă,
ca o sferă cu aripe
ce-o împiedică să ţipe,
barem zag şi barem zig
norul când o ia cu frig.
 
La Găeşti, într-o grădină,
sub o tufă de glicină

 Sub glicină, sub lăptuci
numai păsări duci şi duci,
mai la vale,-n rozmarin,
numai păsări vin şi vin.
 
Vine mai întâi o muscă
(nu e pasăre, că muşcă)
şi fiindcă face bâz!
scot cutia de sacâz
şi-o mânjesc pe ochi, pe bot
cu o literă de-un cot.
 
Vine-apoi o rândunică
ce hrăneşte o furnică,
iar aceasta creşte pui
roşii, galbeni şi căprui.
 
Hopa mierla! Barza hop!
sparge lemne (clap! şi clop!),
coţofana sparge nuci
sub glicină, sub lăptuci,
piţigoaica, piţigoiul,
cucu, cioara şi cioroiul
sparg alune foarte bune
ora nouă când apune.
Mai rămâne vrabia
să dea-n nori cu sabia.
 
Desen cu lighioană

Într-un loc care nu are
rafturi, poliţe, sertare,
vreau să spun într-un buz’nar
cu capac şi cu fermoar,
cuibăreşte, aflaţi prima oară,
o vietate extraordinară,
adică nemaiaflată
nicăieri şi niciodată.
 
Mai întâi că nu vorbeşte:
tace, cum s-ar spune, … peşte.
Însă când şi când mai scoate
câteva sunete amestecate
care, dacă ar fi să le iei în seamă,
ar putea să-nsemne „mamă”.
Alţii cred că zice „tată”,
dar asta e o treabă absolut neadevărată.
 
De aici aflăm precum că
nici nu bea, nici nu mănâncă,
deşi lighioana are
gură, limbă şi… mâncare.
 
După-aceea, cum îi place
foarte tare să se joace,
are-o coadă împletită
din trei frunze de răchită
şi-o mustaţă pe măsură,
dintr-un franj de cuvertură.
Ar avea şi o ureche
dintr-o catifea mai veche
şi-un ochi verde, altul roz,
însemnat cu chinoroz,
dar eu cred că vă ajunge.
Dacă spun mai mult, mă-mpunge.
 
Cineva m-ar întreba:
Cum se poate-aşa ceva,
cum de-ncape-n buzunar,
sub capac şi sub fermoar,
vietatea din poveste
care,-am înţeles, nu este
nici bâtlan, nici cal, nici peşte?
  Asta, dragă, o priveşte…
 
A fost aşa? N-a fost aşa?

Era, în sat, un gospodar
ce-avea o capră şi-un măgar
başca o casă pentru toţi:
nevastă, fii şi doi nepoţi.
Se descurcau? Se descurcau
dacă alt bun nu mai aveau!
 
Alt gospodar, vecin cu el
avea trei capre şi-un purcel
şi, separat, o casă mică
pentru copii, nepoţi, bunică.
Se descurcau? Se descurcau
dacă alt bun nu mai aveau!
 
Întâiul gospodar, de sus,
(bărbat în fire, calm, supus!)
se ocupa să care-n zori
cu măgăruşu-ncins cu sfori,
de pe tarlale,-ntr-o cotigă
arnică, mac, saschiu, ferigă
plante de leac şi ierbi de soi
cu care bolile-ţi ogoi.
Cât despre capră? Ea păştea
şi ciugulea de pe nuia
c-aşa e capra, neam sărac,
mănâncă frunza din copac.
Se descurcau? Se descurcau
dacă alt bun nu mai aveau!
 
Cel’lalt, al doilea, vecin
cu cel dintâi (bărbat senin
dar pus pe treabă!) îşi păştea
cele trei capre pe vâlcea
şi da purcelului tărcat
un strop de zer, un strop păsat
c-aşa e porcul, mai dihai
decât o turtă de mălai
dar orişicum, se descurca
dacă alt bun nu mai avea.
 
Toate durară până când
bărbatul calm, supus şi blând
pierdu căpriţa singurea
de care dânsul dispunea
şi-a fost eveniment major
fiind la mijloc un omor
comis de lupi, c-aşa sunt ei:
fără credinţă, cruzi, mişei!
…Şi-a stat bărbatul, cărunţit
din zori de zi în asfinţit.
 
Vecinul lui (un om de soi
cum creşte mărul din altoi!)
a stat pe gînd, a stat pe pat,
e ezitat, a mai oftat
şi ca şi când fusese scris
a luat cuvîntul şi a decis:
 
„Îţi dau, vecine, dacă vrei,
din capre una, că am trei!”
şi l-a îmbărbătat să ia
capra (din trei!) ce-i propunea.

A fost un fapt ce-a circulat
în lung de râu, în larg de sat,
primaru’ (un pic, în creştet, chel!)
l-a fost propus vecin model,
a fost trecut într-un tropar
cântat de popă clar şi rar
şi-nvăţătorii l-au citat
în două lecţii, pe curat…
 
A fost aşa? N-a fost aşa?
Eu cred, bineînţeles, că da!