Poezia lui Eminescu, se spune – şi pe bună dreptate –, a câştigat, la început, prin melodicitate şi ceva mai târziu a ieşit în relief, credem noi, profunzimea – şi toate acestea referindu-ne la cititorul obişnuit.
Una din celebrele poezii,  La steaua, este nu numai una cu un destin sui-generis, dar şi un exemplu de mare virtuozitate. Genialitatea lui Eminescu este elocventă în acest poem adamantin, poem ce taie faţa nopţii necunoscută nouă. Cugetarea profundă şi, într-un fel, surprinzătoare timpului pe care poetul 1-a trăit, îl obligă pe cititorul venerant al versului eminescian la „elucidarea” distanţei dintre stea şi pământ – desigur şi la diferenţa dintre geniu şi individul de toată mâna – forţând, poate, puterea noastră de judecare.
Stingerea stelei s-a petrecut de mult în drumul incomensurabil, dar raza ei de abia acum a lucit vederii noastre.
Imaginaţia fantastic-reală – şi aici este vorba de paradox –  îl aşază pe Eminescu ca înaintemergătorul pe care nu-1 vom ajunge niciodată.
Dacă suntem oneşti, dublaţi de bun-simţ estetic şi spiritual, ne vom da seama că, până acum, nici Sonetele lui Shakespeare nu au fost egalate.
Strofa a treia din poemul în cauză, şi pe care, pe alocuri, încercăm a-1 comenta, este înţelesul dublu, pliat pe strofa a doua, lămurind, într-un fel, mortificarea – o stafie a unei stele ! –   drumului, strălucitor totuşi. Geniul coboară în omenesc, prin acest poem magnific, la starea noastră înduioşătoare, punând, pentru mingile penetrante, în antiteză, viaţa, reflexia geniului, cu lumina stinsului nostru amor ce ne urmăreşte.
Eminescu este, pe lângă multe altele, un mare maestru al intuiţiei luminii crepusculare. Unde crepusculul, conchidem noi, ar fi: „Lumina stinsului amor/Ne urmăreşte încă”.