Biserica „Sf. Nicolae” – important monument
ecleziastic medieval demolat de către autorităţile comuniste
Biserica cu ceas.
ecleziastic medieval demolat de către autorităţile comuniste
Biserica cu ceas.
Demolată în anul 1962, sub pretextul aberant al sistematizării centrului oraşului Piteşti, Biserica „Sf. Nicolae” şi „Sf. Pantelimon”, supranumită „Biserica cu ceas”, fusese ctitorită la leat 1812, pe fundaţia unui locaş de cult datând de la începutul veacului al XVIII-lea.
Istoricul de artă medievală Nicolae Stoicescu sintetiza, în documentata sa bibliografie consacrată localităţilor şi monumentelor feudale din România, elemente informaţionale referitoare la acest important locaş de cult ortodox amplasat în centrul urbei: „Construită în secolul al XVIII-lea, biserica a fost dărâmată de cutremur în anul 1802, refăcută în 1812; arsă în 1848; refăcută şi zugrăvită în 1864”.
Referindu-se la Biserica „Sf. Nicolae” din Piteşti, istoricul, arheologul, epigrafistul şi folcloristul român Grigore Tocilescu (1850-1909), menţiona în anul 1885, în Raportul înaintat Ministerului Cultelor şi al Învăţământului Public, că lăcaşul de cult „datează în urma focului de la 1848”, omiţând însă să reproducă informaţia furnizată prin textul pisaniei: „În anul 1812, s-au făcut precum se vede, cu cheltuiala mahalagiilor şi cu ajutorul creştinilor”, deoarece „era înainte mai mică şi prăpădită de cutremur”, aluzie evidentă la distrugătorul seism din 26 octombrie 1802 care a afectat structura de rezistenţă a majorităţii bisericilor din oraşul de pe Argeş.
Istoricul de artă medievală Nicolae Stoicescu sintetiza, în documentata sa bibliografie consacrată localităţilor şi monumentelor feudale din România, elemente informaţionale referitoare la acest important locaş de cult ortodox amplasat în centrul urbei: „Construită în secolul al XVIII-lea, biserica a fost dărâmată de cutremur în anul 1802, refăcută în 1812; arsă în 1848; refăcută şi zugrăvită în 1864”.
Referindu-se la Biserica „Sf. Nicolae” din Piteşti, istoricul, arheologul, epigrafistul şi folcloristul român Grigore Tocilescu (1850-1909), menţiona în anul 1885, în Raportul înaintat Ministerului Cultelor şi al Învăţământului Public, că lăcaşul de cult „datează în urma focului de la 1848”, omiţând însă să reproducă informaţia furnizată prin textul pisaniei: „În anul 1812, s-au făcut precum se vede, cu cheltuiala mahalagiilor şi cu ajutorul creştinilor”, deoarece „era înainte mai mică şi prăpădită de cutremur”, aluzie evidentă la distrugătorul seism din 26 octombrie 1802 care a afectat structura de rezistenţă a majorităţii bisericilor din oraşul de pe Argeş.
Mărturia pisaniei.
Pisania bisericii din 1812 – document probatoriu al refacerii locaşului de cult – se păstrează în lapidariumul Muzeului Judeţean Argeş. Textul pisaniei este revelator pentru detalierea fazelor de construcţie a edificiului. „Marile şi preaputernecu D(u)mnezeu, cu <a> sa purtare de grijă / toate le chivernisăşte şi le săvîrşaşte <pr>ecum şi ceastă sfîntă/beserică ce era mai-nainte mică şi prăpă<d>ită de cutremur, cu aj/utorul său şi al Sfîntului Ierarhu N<i>colae şi a Sfîntului/Pandeleimon, al cărora este hramu, s-au făcut precumü/să vede cu cheltuiala mahalagiilor şi al altoru cre/ştini şi s-au săvîrşit în domniia măr<ii sale, Io Gheorghe Ca>ragea voevod, când ruşii s-au dus din ţară, făcînd pace, / într-al do(i)lea război, păstorindü pre norodu aceşti(i) epar/hi(i) prea(sfinţitul) iubitoru de D(u)m(n)ezeu, chirio chir Iosif, / întîiul episcop al aceşti(i) nooi episcopi(i) Argeş; 1812 oct(omvrie) 30”.
Importante repere cronologice.
În Catagrafia eparhiei Argeş la 1824, se înregistrau informaţii succinte referitoare la Biserica „Sf. Nicolae”: „De zid. Pe moşiea oraşului făcută de mahalagii, boieri i neguţători. Preoţi: Dimitrie, Teodor (35), Costandin (mirodot, protopop de Arif, 30 ani). Diaconi: David (sărac, beţiv, 45 ani), Constandin”.
O catagrafie anterioară, datând din anul 1808, menţiona aceiaşi slujitori ai bisericii: „Preoţi: Dumitru, Teodor. Diaconi: David, Constandin”. Atestat ca diacon în catagrafii, David va deveni ereu, numele său fiind incizat cu această funcţie clericală pe un chivot aparţinând bisericii, databil 1830-1840, pe care era inscripţionat textul: „Crăciun, Simeon, Gheorghe, Maria, David ierei”.
Biserica „Sf. Nicolae”, prăbuşită în cursul distrugătorului seism din 1802, refăcută integral de către enoriaşi în 1812, a fost afectată de incendiul care prefăcuse în scrum centrul urbei de pe Argeş, în 18 august 1848, dar a renăscut, precum pasărea Phoenix, fiind restaurată de către credincioşii din parohie şi zugrăvită din nou în anul 1864. O nouă operaţiune de „renovare” a bisericii a fost efectuată peste trei ani, biserica fiind resfinţită la 30 noiembrie 1867.
Intenţia Primăriei urbei Piteşti de a instala, în anul 1876, „în turla ei, un observator care să anunţe apariţia unui foc în oraş”, a fost respinsă vehement de episcopul Argeşului, Ghenadie, la solicitarea preoţilor bisericii, N. Matheescu şi V. Constantinescu, sub motivaţia că „facerea foişorului de foc deasupra bisericii” ar dăuna „respectului ce datorăm către biserică”, iar prin greutatea materialului folosit pentru construirea observatorului, însăşi stării de conservare a locaşului de cult.
În istoria monumentului ecleziastic, ziua de 30 aprilie 1878 reprezintă un moment solemn, întrucât acolo, în prezenţa Domnitorului Carol I al României, s-a oficiat primul Te-Deum pentru glorificarea victoriei Armatei Române împotriva turcilor obţinute în Războiul pentru Independenţă. Domnitorul sosise la Piteşti pentru a trece în revistă trupele participante la Războiul pentru Independenţă, o operaţiune premergătoare intrării triumfale a acestora în Bucureşti. Atmosfera extrem de entuziastă este relatată de către directorul Şcolii de băieţi Nr. 1, I. S. Teodorescu, prezent la eveniment: „Lumea din biserică şi de afară se îmbrăţişa şi se săruta de bucuria izbânzii neamului românesc, când a sosit călare şi plin de praf Domnitorul Carol”. Domnitorul îşi stabilise temporar comandamentul militar la Piteşti. Nu întâmplător, pictura murală a pronaosului bisericii era dominată de portretele regelui Carol I şi al reginei Elisabeta.
Atmosfera interioară a bisericii era dominată de valoroasa pictură murală realizată de către maestrul penelului Gheorghe Tattarescu, în maniera academismului italian şi a iconografiei tradiţionale bizantine, de icoanele pictate pe lemn de pe iconostas şi de vitraliile viu colorate ale ferestrelor – o atmosferă de pură sacralitate îndemnând pe credincioşi la reculegere şi rugăciune.
Biserica „Sf. Nicolae” a avut printre slujitorii săi preoţi de o desăvârşită moralitate, predicatori cu har ai credinţei strămoşeşti, oameni cu un remarcabil spirit gospodăresc, preocupaţi de îngrijirea locaşului de cult greu încercat de destin. Conform Anuarului Eparhiei Argeşului din anul 1940, în „Parohia Sf. Nicolae se înregistrau 97 de familii, cu 281 de suflete, iar biserica parohială refăcută din temelie şi târnosită la 30 octombrie 1812 era în stare mediocră. Preot paroh era Paraschiv Popescu, licenţiat în Teologie, iar cântăreţi: Dumitru Herescu şi Ioan R. Totan”.
Biserica „Sf. Nicolae” va fi iarăşi din greu încercată spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în ziua de 6 mai 1944, la orele 11-12, în cursul unui „atac cu bombe brizante şi incendiare de către aviaţia inamică, când bombardându-se întreg oraşul Piteşti, de-a lungul său, de la nord-vest spre sud-est, s-au pricinuit stricăciuni unor clădiri publice cu caracter colectiv, printre care bisericile Sf. Ilie – distrusă, Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe şi Sf. Ion – grav avariate”. (Arh. St. Argeş, Fond Primăria oraş Piteşti, dosar 39/1944). Preocuparea perseverentă manifestată de slujitorii bisericii: preotul paroh Florian Sămărescu, împreună cu preotul Panţurescu şi diaconul Mişu Marinescu, de a colecta fondurile necesare refacerii integrale a construcţiei ecleziastice a vindecat rănile grave provocate Bisericii cu ceas din Piteşti prin bombardamentul aviaţiei anglo-americane.
Evaluându-se, de către specialişti, importanţa acestei construcţii ecleziastice sub raport istoric şi arcitectural, dar şi remarcabila sa pictură murală, Biserica „Sf. Nicolae” a fost declarată monument istoric şi de artă, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 160/1955.
Deoarece, de la altarul Bisericii „Sf. Nicolae” predicase credincioşilor din parohie, cu devoţiune şi curaj, despre ostilitatea faţă de credinţa strămoşească manifestată de regimul comunist instaurat prin forţa armatelor sovietice în România, preotul paroh Florian Sămărescu avea să fie arestat în august 1959 şi condamnat la închisoare corecţională ca „duşman al poporului”.
O catagrafie anterioară, datând din anul 1808, menţiona aceiaşi slujitori ai bisericii: „Preoţi: Dumitru, Teodor. Diaconi: David, Constandin”. Atestat ca diacon în catagrafii, David va deveni ereu, numele său fiind incizat cu această funcţie clericală pe un chivot aparţinând bisericii, databil 1830-1840, pe care era inscripţionat textul: „Crăciun, Simeon, Gheorghe, Maria, David ierei”.
Biserica „Sf. Nicolae”, prăbuşită în cursul distrugătorului seism din 1802, refăcută integral de către enoriaşi în 1812, a fost afectată de incendiul care prefăcuse în scrum centrul urbei de pe Argeş, în 18 august 1848, dar a renăscut, precum pasărea Phoenix, fiind restaurată de către credincioşii din parohie şi zugrăvită din nou în anul 1864. O nouă operaţiune de „renovare” a bisericii a fost efectuată peste trei ani, biserica fiind resfinţită la 30 noiembrie 1867.
Intenţia Primăriei urbei Piteşti de a instala, în anul 1876, „în turla ei, un observator care să anunţe apariţia unui foc în oraş”, a fost respinsă vehement de episcopul Argeşului, Ghenadie, la solicitarea preoţilor bisericii, N. Matheescu şi V. Constantinescu, sub motivaţia că „facerea foişorului de foc deasupra bisericii” ar dăuna „respectului ce datorăm către biserică”, iar prin greutatea materialului folosit pentru construirea observatorului, însăşi stării de conservare a locaşului de cult.
În istoria monumentului ecleziastic, ziua de 30 aprilie 1878 reprezintă un moment solemn, întrucât acolo, în prezenţa Domnitorului Carol I al României, s-a oficiat primul Te-Deum pentru glorificarea victoriei Armatei Române împotriva turcilor obţinute în Războiul pentru Independenţă. Domnitorul sosise la Piteşti pentru a trece în revistă trupele participante la Războiul pentru Independenţă, o operaţiune premergătoare intrării triumfale a acestora în Bucureşti. Atmosfera extrem de entuziastă este relatată de către directorul Şcolii de băieţi Nr. 1, I. S. Teodorescu, prezent la eveniment: „Lumea din biserică şi de afară se îmbrăţişa şi se săruta de bucuria izbânzii neamului românesc, când a sosit călare şi plin de praf Domnitorul Carol”. Domnitorul îşi stabilise temporar comandamentul militar la Piteşti. Nu întâmplător, pictura murală a pronaosului bisericii era dominată de portretele regelui Carol I şi al reginei Elisabeta.
Atmosfera interioară a bisericii era dominată de valoroasa pictură murală realizată de către maestrul penelului Gheorghe Tattarescu, în maniera academismului italian şi a iconografiei tradiţionale bizantine, de icoanele pictate pe lemn de pe iconostas şi de vitraliile viu colorate ale ferestrelor – o atmosferă de pură sacralitate îndemnând pe credincioşi la reculegere şi rugăciune.
Biserica „Sf. Nicolae” a avut printre slujitorii săi preoţi de o desăvârşită moralitate, predicatori cu har ai credinţei strămoşeşti, oameni cu un remarcabil spirit gospodăresc, preocupaţi de îngrijirea locaşului de cult greu încercat de destin. Conform Anuarului Eparhiei Argeşului din anul 1940, în „Parohia Sf. Nicolae se înregistrau 97 de familii, cu 281 de suflete, iar biserica parohială refăcută din temelie şi târnosită la 30 octombrie 1812 era în stare mediocră. Preot paroh era Paraschiv Popescu, licenţiat în Teologie, iar cântăreţi: Dumitru Herescu şi Ioan R. Totan”.
Biserica „Sf. Nicolae” va fi iarăşi din greu încercată spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în ziua de 6 mai 1944, la orele 11-12, în cursul unui „atac cu bombe brizante şi incendiare de către aviaţia inamică, când bombardându-se întreg oraşul Piteşti, de-a lungul său, de la nord-vest spre sud-est, s-au pricinuit stricăciuni unor clădiri publice cu caracter colectiv, printre care bisericile Sf. Ilie – distrusă, Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe şi Sf. Ion – grav avariate”. (Arh. St. Argeş, Fond Primăria oraş Piteşti, dosar 39/1944). Preocuparea perseverentă manifestată de slujitorii bisericii: preotul paroh Florian Sămărescu, împreună cu preotul Panţurescu şi diaconul Mişu Marinescu, de a colecta fondurile necesare refacerii integrale a construcţiei ecleziastice a vindecat rănile grave provocate Bisericii cu ceas din Piteşti prin bombardamentul aviaţiei anglo-americane.
Evaluându-se, de către specialişti, importanţa acestei construcţii ecleziastice sub raport istoric şi arcitectural, dar şi remarcabila sa pictură murală, Biserica „Sf. Nicolae” a fost declarată monument istoric şi de artă, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 160/1955.
Deoarece, de la altarul Bisericii „Sf. Nicolae” predicase credincioşilor din parohie, cu devoţiune şi curaj, despre ostilitatea faţă de credinţa strămoşească manifestată de regimul comunist instaurat prin forţa armatelor sovietice în România, preotul paroh Florian Sămărescu avea să fie arestat în august 1959 şi condamnat la închisoare corecţională ca „duşman al poporului”.
Destin sumbru.
Locaşului de cult îi va fi hărăzit de către statul totalitar un destin sumbru. La aproape un secol de la refacerea sa, din anul 1864, biserica va fi supusă legilor draconice ale sistematizării localităţilor din România, pretext invocat de către regimul comunist ateu pentru a şterge, prin demolări, importante însemne creştine ale memoriei neamului românesc. Tăvălugul demolatorilor de credinţă şi de conştiinţe va face, aşadar, ca în anul 1962 acest sfânt locaş de închinăciune să fie ras de pe faţa pământului. Actul demenţial al dărâmării bisericii a fost, în viziunea medicului istoric Zicu Ionescu, un adevărat „coşmar apocaliptic”. În articolul său Despre bisericile din Piteşti care nu mai sunt, autorul menţiona, printre altele, că „Dărâmarea Bisericii Sf. Nicolae a fost uvertura actelor barbare care s-au repetat de zeci de ori, mai ales în Bucureşti”.
Investigând circumstanţele demolării locaşului de cult de către „dictatura comunistă antireligioasă şi antiumană”, pe care autorul o considera „un mare blestem politic pentru România”, dr. Zicu Ionescu relevă acţiunea perfidă a iniţiatorilor acestui demers criminal legiferat prin elaborarea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 387 din 23 aprilie 1962 semnate de către Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, act al cărui articol unic prevedea: „Scoaterea din lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R. a Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti”, legiferându-se, de facto, demolarea acestui sfânt locaş de cult ortodox.
Astfel, „puterea democrat-populară” locală obţinuse la cerere, indirect, avizul de demolare, întrucât „scoaterea din listă” echivala, în limbaj birocratic, cu semnarea „condamnării la moarte” a importantului monument ecleziastic „Biserica cu ceas din Piteşti”. Justificarea demolării avea să fie „argumentată” prin „Proces-verbal de constatare din 29 iunie 1962, redactat de către o comisie formată din: I. Rădulescu, preşedinte, Pescaru Gheorghe, secretar, Osman Jana, Dinu Petre, Vidoni Ştefan şi cpt. Cioromela, membri, care „deplasându-se la construcţia situată în str. Doamna Bălaşa, proprietatea Bisericii Sf. Nicolae, făcând constatările arătate în fişa tehnică anexată şi ţinând seama de prevederile H.C.M. nr. 1 din 1959, consideră construcţia respectivă ca „REA” şi propune spre aprobare Comitetului executiv al Sfatului popular al regiunii Argeş această calificare”. Astfel, împotriva evidenţei, comisia decidea, printr-o fişă tehnică iresponsabilă, starea de conservare „rea” a bisericii.
În baza avizului Secţiei de arhitectură şi sistematizare a Sfatului popular orăşenesc, Comitetul executiv orăşenesc Piteşti elibera, sub semnăturile preşedintelui Marin Teodorescu şi secretarului Florian Popescu, Autorizaţia de demolare nr. 9/5 iulie 1962 privind Biserica „Sf. Nicolae”, devizul operaţiunii de demolare estimându-se la suma de 50.000 lei.
Dintr-un cinism inimaginabil specific autorităţilor comuniste, demolarea bisericii avea să fie săvârşită la 29 iunie, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, o importantă sărbătoare din calendarul creştin ortodox.
În urma criminalei demolări a acestui monument religios, unele obiecte de cult din inventarul Bisericii „Sf. Nicolae” au fost repartizate unor biserici de mir din judeţul Argeş: clopotul mare – la Biserica Podu Broşteni, sfeşnicele împărăteşti – la Biserica „Sf. Treime-Beştelei” din Piteşti, icoanele împărăteşti, un clopot şi policandrul – cu textul gravat „În amintirea zilei întoarcerii acasă, după izbânzile din Bulgaria”, donat de către regale Carol I – la Biserica Enculeşti, iar ceasul donat în anul 1873 de farmacistul piteştean Ştefan Babic, care particularizase locaşul de cult în urbe prin supranumele de „Biserica cu ceas” – la Muzeul Judeţean Argeş. Ceasul, de dimensiuni impresionante, instalat în turla clopotniţei avea patru cadrane orientate spre cele patru puncte cardinale, fiind conectat cu clopotul bisericii, pentru a se marca sonor orele în urbea piteşteană.
În lapidariumul Muzeului Judeţean Argeş s-a păstrat din biserica demolată o piatră funerară datată 12 iulie 1708, al cărei text este încadrat de motive vegetale: „†Aici suptu această piatr/ă odihnescu oase/le răposatului robu lui Dum/nezău, Ion diaconul / puigiul care s-au pristă[vit în zilele prea lu]/minatului domnului, Ion / Costandin B(asara)b voivod, şi / jupîneasa dumnealui, / Catrina şi coconi(i) dumn/nealor, Ion, Mira, iulie 12 d(ni) / leat 7216”.
Investigând circumstanţele demolării locaşului de cult de către „dictatura comunistă antireligioasă şi antiumană”, pe care autorul o considera „un mare blestem politic pentru România”, dr. Zicu Ionescu relevă acţiunea perfidă a iniţiatorilor acestui demers criminal legiferat prin elaborarea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 387 din 23 aprilie 1962 semnate de către Ion Gheorghe Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, act al cărui articol unic prevedea: „Scoaterea din lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R. a Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti”, legiferându-se, de facto, demolarea acestui sfânt locaş de cult ortodox.
Astfel, „puterea democrat-populară” locală obţinuse la cerere, indirect, avizul de demolare, întrucât „scoaterea din listă” echivala, în limbaj birocratic, cu semnarea „condamnării la moarte” a importantului monument ecleziastic „Biserica cu ceas din Piteşti”. Justificarea demolării avea să fie „argumentată” prin „Proces-verbal de constatare din 29 iunie 1962, redactat de către o comisie formată din: I. Rădulescu, preşedinte, Pescaru Gheorghe, secretar, Osman Jana, Dinu Petre, Vidoni Ştefan şi cpt. Cioromela, membri, care „deplasându-se la construcţia situată în str. Doamna Bălaşa, proprietatea Bisericii Sf. Nicolae, făcând constatările arătate în fişa tehnică anexată şi ţinând seama de prevederile H.C.M. nr. 1 din 1959, consideră construcţia respectivă ca „REA” şi propune spre aprobare Comitetului executiv al Sfatului popular al regiunii Argeş această calificare”. Astfel, împotriva evidenţei, comisia decidea, printr-o fişă tehnică iresponsabilă, starea de conservare „rea” a bisericii.
În baza avizului Secţiei de arhitectură şi sistematizare a Sfatului popular orăşenesc, Comitetul executiv orăşenesc Piteşti elibera, sub semnăturile preşedintelui Marin Teodorescu şi secretarului Florian Popescu, Autorizaţia de demolare nr. 9/5 iulie 1962 privind Biserica „Sf. Nicolae”, devizul operaţiunii de demolare estimându-se la suma de 50.000 lei.
Dintr-un cinism inimaginabil specific autorităţilor comuniste, demolarea bisericii avea să fie săvârşită la 29 iunie, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, o importantă sărbătoare din calendarul creştin ortodox.
În urma criminalei demolări a acestui monument religios, unele obiecte de cult din inventarul Bisericii „Sf. Nicolae” au fost repartizate unor biserici de mir din judeţul Argeş: clopotul mare – la Biserica Podu Broşteni, sfeşnicele împărăteşti – la Biserica „Sf. Treime-Beştelei” din Piteşti, icoanele împărăteşti, un clopot şi policandrul – cu textul gravat „În amintirea zilei întoarcerii acasă, după izbânzile din Bulgaria”, donat de către regale Carol I – la Biserica Enculeşti, iar ceasul donat în anul 1873 de farmacistul piteştean Ştefan Babic, care particularizase locaşul de cult în urbe prin supranumele de „Biserica cu ceas” – la Muzeul Judeţean Argeş. Ceasul, de dimensiuni impresionante, instalat în turla clopotniţei avea patru cadrane orientate spre cele patru puncte cardinale, fiind conectat cu clopotul bisericii, pentru a se marca sonor orele în urbea piteşteană.
În lapidariumul Muzeului Judeţean Argeş s-a păstrat din biserica demolată o piatră funerară datată 12 iulie 1708, al cărei text este încadrat de motive vegetale: „†Aici suptu această piatr/ă odihnescu oase/le răposatului robu lui Dum/nezău, Ion diaconul / puigiul care s-au pristă[vit în zilele prea lu]/minatului domnului, Ion / Costandin B(asara)b voivod, şi / jupîneasa dumnealui, / Catrina şi coconi(i) dumn/nealor, Ion, Mira, iulie 12 d(ni) / leat 7216”.
Memento.
Tardiva „demolare” a sistemului totalitar din România prin revoluţia din decembrie 1989 a generat speranţa în revenirea la normalitate, implicând refacerea unor instituţii de cult distruse de buldozerele regimului comunist. Se spera în reconstruirea din temelii a Bisericii „Sf. Nicolae”, dar o parte din vechea fundaţie se află sub actualul Hotel „Muntenia”, iar o translare a planului spre est ar fi afectat considerabil, conform specialiştilor în urbanism, circulaţia în centrul oraşului.
În contextul căutării unor soluţii viabile pentru menţinerea în conştiinţa publică a Bisericii „Sf. Nicolae”, la 26 decembrie 2008, în spaţiul altarului bisericii demolate, a fost amplasată, cu un fast tipic oriental, o machetă din lemn acoperită cu tablă de cupru, de dimensiuni reduse (222 cm lungime, 120 cm lăţime şi 180 cm înălţime) imaginând în miniatură, cu extremă aproximaţie, locaşul de cult – opera sculptorului Ion Moise şi a artistei Raluca Măndiţă (autoarea vitraliilor), macheta fiind plasată pe un soclu de ciment înalt de 50 cm. Acest demers a constituit un paliativ eşuat, deşi s-a sperat de către oficialităţi că astfel actul criminal al regimului comunist va fi perceput în integralitatea sa, înlăturarea machetei fiind efectuată tacit, sub pretextul perisabilităţii materialului utilizat, cu toate că se insinua tot mai insistent de către specialişti că macheta reprezintă o parodie a monumentului dispărut.
Ştergerea definitivă din memoria localnicilor a existenţei impunătorului monument ecleziastic constituie un proces continuu care poate fi stăvilit printr-o operaţiune de minimă îndatorire morală şi de conştiinţă religioasă: după marcarea planului bisericii demolate pe locul unde consacrase un spaţiu de spiritualitate în care s-au creştinat generaţii succesive de piteşteni, s-ar impune consemnarea, pe o cruce de piatră implantată în aria sacră a fostului altar, a odioasei condamnări la dispariţie, de către autorităţile ateiste comuniste, a acestui important însemn de credinţă ortodoxă care dăinuise de secole în inima urbei de pe Argeş.
În contextul căutării unor soluţii viabile pentru menţinerea în conştiinţa publică a Bisericii „Sf. Nicolae”, la 26 decembrie 2008, în spaţiul altarului bisericii demolate, a fost amplasată, cu un fast tipic oriental, o machetă din lemn acoperită cu tablă de cupru, de dimensiuni reduse (222 cm lungime, 120 cm lăţime şi 180 cm înălţime) imaginând în miniatură, cu extremă aproximaţie, locaşul de cult – opera sculptorului Ion Moise şi a artistei Raluca Măndiţă (autoarea vitraliilor), macheta fiind plasată pe un soclu de ciment înalt de 50 cm. Acest demers a constituit un paliativ eşuat, deşi s-a sperat de către oficialităţi că astfel actul criminal al regimului comunist va fi perceput în integralitatea sa, înlăturarea machetei fiind efectuată tacit, sub pretextul perisabilităţii materialului utilizat, cu toate că se insinua tot mai insistent de către specialişti că macheta reprezintă o parodie a monumentului dispărut.
Ştergerea definitivă din memoria localnicilor a existenţei impunătorului monument ecleziastic constituie un proces continuu care poate fi stăvilit printr-o operaţiune de minimă îndatorire morală şi de conştiinţă religioasă: după marcarea planului bisericii demolate pe locul unde consacrase un spaţiu de spiritualitate în care s-au creştinat generaţii succesive de piteşteni, s-ar impune consemnarea, pe o cruce de piatră implantată în aria sacră a fostului altar, a odioasei condamnări la dispariţie, de către autorităţile ateiste comuniste, a acestui important însemn de credinţă ortodoxă care dăinuise de secole în inima urbei de pe Argeş.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
*** Anuarul Eparhiei Argeşului, Piteşti, 1940, p. 271; Bălan Constantin – Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României, Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, 1994, p. 377; Bobancu Tatiana – Album religios. Bisericile din oraşul Piteşti cu un mic istoric, Piteşti, 1933, p. 36-38; Diaconu Tudor – Locaşuri de cult în municipiul Piteşti, în „Păstorul Ortodox”, an II, (1996), nr. 1; Greceanu Eugenia – Ansamblul urban medieval Piteşti, Bucureşti, 1982, p. 82, 110; Ionaşcu Ion – Catagrafia Eparhiei Argeş la 1824, Bucureşti, 1942, p. 33; Ionescu Zicu – Despre bisericile din Piteşti care nu mai sunt, în „Păstorul Ortodox”, an I (1995), nr. 2; Mavrodin Teodor – Episcopia Argeşului, 1793-1949, Piteşti, 2005, p. 315-316; Stoicescu Nicolae – Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România I – Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. 2: M-Z), Craiova, 1970, p. 488; Tocilescu Grigore – Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici din ţară, prezentate Ministerului Cultelor şi al Învăţământului Public, în „Analele Academiei Române”, seria II, tom VIII, secţ. II, Bucureşti, 1887, p. 8.