Conceptul de constituţie, aşa cum este prezentat în viziunea juriştilor, oamenilor politici, a istoricilor, este considerat ca o bază a tuturor legilor unei societăţi1.
Pentru a putea analiza problema constituţională în România interbelică, este necesar să ţinem cont şi de anumiţi factori istorici specifici care au influenţat desfăşurarea evenimentelor cum ar fi:
a) procesul de consolidare a unităţii naţionale şi teritoriale;
b) diferenţele de organizare şi de viaţă ale provinciilor care trebuiau gândite ca un corp comun;
c) problemele de natură externă.
Din problematica aspectelor care caracteriza viaţa constituţională a României interbelice, se putea distinge în primul rând monarhia ca factor constituţional, aşa cum presa vremii obişnuia să‑l denumească, iar în al doilea rând se putea distinge rolul parlamentului.
Parlamentarismul, considerat ca o concepţie politică şi mecanism practic de guvernare, a reprezentat, în perioada interbelică, un fenomen dinamic aflat în centrul atenţiei forţelor social‑politice româneşti2.
Evoluţia problemei constituţionale în România în perioada interbelică este considerată ca un proces sinuos, atât cu elemente evolutive, cât şi cu elemente disfuncţionale, care au influenţat formula de monarhie constituţională.
Astfel, proiectul de Constituţie de la 1859 a reprezentat o încununare a efortului românilor de a conferi ţării o organizare modernă bazată pe tradiţiile istorice şi naţionale, pe baza acestui act fundamental realizându‑se unificarea legislativă, proiectul fiind considerat ,,Constituţia Unirii”3.
Proiectul constituţional de la 1859 a fost considerat izvorul principal pentru elaborarea Constituţiei de la 1866 care a rămas în vigoare timp de 57 de ani4.
Legea fundamentală de la 1866 a conferit o continuitate a statului naţional şi o bază juridică modernă a evoluţiei acestuia. De asemenea, a reprezentat o modalitate de manifestare politico‑juridică a independenţei României în planul relaţiilor internaţionale5.
Ca formă de organizare, vechiul Regat, potrivit Constituţiei din 1866, era o monarhie constituţional‑parlamentară, iar după 1918, toate provinciile au acceptat această formă de organizare6.
Ulterior, transformările social‑economice şi politice survenite în viaţa României, modificările apărute în privinţa regimului proprietăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, au creat premisele elaborării unei noi constituţii, fiind astfel necesară elaborarea uneia noi şi nu revizuirea celei existente.
Vintilă Brătianu considera că vechea Constituţie de la 1866 sub aplicarea căreia s‑a trecut de la România Mică la România Mare, trebuia să contribuie la dezvoltarea unităţii naţionale, iar acest lucru nu se putea face decât prin dezvoltarea culturii7.
În ceea ce priveşte poziţia partidelor politice, a reprezentanţilor acestora în privinţa rolului şi locului monarhiei în cadrul viitorului proiect constituţional, trebuie subliniat că aceasta era considerată principalul factor constituţional, drept pentru care nu s‑a intervenit cu nicio modificare în viitoarea constituţie, articolele în cauză fiind preluate integral din Constituţia de la 1866.
Au fost iniţiate prelegeri publice în care au fost dezbătute doctrinele partidelor politice, având drept scop o adaptare a acestora la rolul noii constituţii. Referitor la acest aspect, Dimitrie Gusti afirma că există o strânsă legătură între partide, doctrine politice care împreună alcătuiesc, o forţă motrice socială a oricărui regim constituţional.
Dimitrie Gusti afirma că printre funcţiile partidelor în mecanismul vieţii constituţionale, regăsim funcţia educativă, „pedagogul politic al naţiunii şi să devină una din cele mai importante instituţii sociale pentru educaţia politică şi socială a individului ca cetăţean, trezind interesul fiecăruia pentru problemele sociale şi politice ale timpului şi conştiinţa răspunderii”.
Astfel, în dezbaterea publică, problema constituţională a fost cuprinsă în doctrinele principalelor partide politice, evidenţiind aici doctrina neoliberalismului, doctrina ţărănistă, naţionalistă şi conservatoare.
În ceea ce priveşte doctrina neoliberalismului, menţionăm dorinţa exprimată de Partidul Naţional‑Liberal de a se impune pe planul organizării pe baze noi a vieţii politice a României, pentru că, potrivit noilor tendinţe istorice, puterea acestei doctrine consta tocmai în capacitatea de se adapta la noile instituţii şi noile tendinţe evolutive ale României8.
Doctrina ţărănistă a avut un rol însemnat în crearea noilor instituţii juridice postbelice prin reprezentanţii săi, ţărăniştii dovedind o bună pregătire politică şi juridică, cu influenţe pozitive în elaborarea noii constituţii.
Reprezentanţii doctrine naţionaliste, prin teoreticianul acesteia, Nicolae Iorga, afirma că O adevărată Constituţie nu este însă decât exprimarea, prin formule foarte scurte, a unor adevăruri de caracter general, ieşite din viaţa unei societăţi întregi. Nu Constituţia creează o societate, ci ea este expresia filosofică, de drept, a dezvoltării unei întregi societăţi9.
Doctrina conservatoare, prin reprezentanţii săi, susţinea reforme constituţionale. În acest sens, menţionăm schimbarea titulaturii Partidului Conservator, care dincolo de aspectul formal, demonstra faptul că şi reprezentanţii acestuia făceau eforturi în acceptarea curentului democratic.
Principiul exproprierii, înscris în constituţie, adepţii doctrinei conservatoare îl considerau ca ,,un sacrificiu consimţit de toţi în interesul tuturor”.
Dezbaterile proiectului Constituţiei din 1923 s‑au desfăşurat nu numai în cadrul organizat prin Institutul Social‑Român, dar şi în legătură cu modul de organizare pe baze noi a ţării, fiind implicată şi presa vremii, prin numeroase articole şi comentarii atât ale organelor de presă ale partidelor politice, cât şi ale cercurilor de dezbateri ale acestora10.
Deşi la elaborarea proiectului constituţional s‑a ţinut seama în primul rând de interesele clasei sociale ce reprezenta burghezia, nemaifiind luate în considerare revendicările celorlalte clase sociale, în special muncitorimea, totuşi dezbaterile organizate pe marginea noului proiect constituţional au arătat faptul că exista şi se manifesta o libertate democratică prin mesele rotunde organizate, prin articolele de presă apărute în publicaţiile vremii.
Acest nou proiect constituţional a fost considerat ca un liant al Marii Uniri, al făuririi noului stat naţional unitar. De altfel, dezbaterile acestui proiect constituţional s‑au făcut luându‑se în considerare contextul internaţional, făcându‑se trimitere la noile constituţii europene, textul acestora fiind aprofundat de oamenii politici, jurişti şi sociologi angrenaţi în realizarea acestui proiect.
Dimitrie Gusti afirma: „să sperăm şi să contribuim ca viitoarea constituţie va deveni regulatorul unei vieţi naţionale mai avântate, care ne va întări înăuntru şi ne va înălţa în afară între naţiuni”.
NOTE
Angela Banciu, Rolul constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.8 şi urm.
2 Ibidem, p. 10 şi urm.
3 Ibidem, p. 19.
4Ibidem, p. 21.
5 Ibidem, p. 23.
6 Ibidem, p. 28.
7 Ibidem, p. 33 şi urm.
8 Angela Banciu, Rolul, p.39 şi urm.
9 Ibidem, p.42 şi urm.
10 Ibidem, p. 44.