Una dintre preocupările majore ale elitei politice româneşti din secolul al XIX‑lea a reprezentat‑o obţinerea independenţei, suzeranitatea otomană, chiar în forma sa diminuată în care se exercita, fiind percepută ca un anacronism, în condiţiile afirmării din ce în ce mai pregnante a principiilor de egalitate şi libertate, introduse în gândirea politică de filosofii iluminişti ai secolului al XVIII‑lea. Forma de guvernământ pe care viitorul stat modern România trebuia să o adopte a fost tratată ca o problemă adiacentă, subsumată ideii de libertate şi unitate statală.
Tradiţia statală românească, precum şi modelele europene din secolul al XIX‑lea, înclinau către monarhie. Ideea de republică fusese introdusă în discursul politic al secolului al XVIII‑lea iluminist de către J.J. Rousseau şi fusese adoptată în practica guvernării de către tânărul stat de peste Ocean pe baza constituţiei din 1787. De asemenea, în timpul revoluţiei franceze izbucnite în 1789 se experimentase şi republica, proclamată oficial la 21 septembrie 1792, după ce regele Ludovic al XVI‑lea de Bourbon fusese executat ca trădător. Republica franceză însă nu a fost viabilă în secolul iluminist, degenerând treptat către o conducere autoritară, a iacobinilor, iar statul francez ajungea, pentru a doua oară în istoria sa1, la 2 decembrie 1804, la imperiu, de data aceasta sub conducerea lui Napoleon Bonaparte.
În proiectele statale propuse de boierimea română de la începutul secolului al XIX‑lea, în memoriile pe care aceasta le adresa Marilor Puteri europene, în contextul „problemei orientale”, se regăsea tot ideea de monarhie, dar apăruse, ca o influenţă iluministă şi aceea a unei „republici aristodimocraticeşti”.
România modernă se va realiza ca stat pe baza programului paşoptist, unde tot monarhia prima. Programul revoluţionarilor munteni se apropia de ideea de republică, prin inserarea ideii ca domnul să fie ales din toate straturile societăţii. Ideea de eligibilitate, precum şi lărgirea straturilor sociale din care putea fi selectat conducătorul românilor, sunt cele mai radicale propuneri care însă nu se pot traduce în practică în acele condiţii istorice.
Proiectul politic paşoptist, după cum se ştie, prevedea realizarea a trei principii fundamentale: unitatea, independenţa şi modernizarea tuturor structurilor româneşti. Acest proiect se va înfăptui, etapă cu etapă, începând cu 24 Ianuarie 1859 şi până la 1 Decembrie 1918.
În ceea ce priveşte forma statală, românii, dorind realizarea desprinderii de Imperiul Otoman, în rezoluţiile adunărilor ad‑hoc din 1857, au propus monarhia, dar cu un monarh ales din afara ţării, din rândul marilor familii domnitoare ale Europei, care trebuia să‑i conducă spre independenţă. Concertul european, întrunit la Paris după Războiul Crimeei (1853‑1856), a decis ca cele două Principate româneşti dunărene să intre sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. În calitate de puteri garante, în Conferinţa de la Paris din 18582, acestea nu au ţinut cont de propunerile din 1857 făcute în adunările ad‑hoc şi au decis ca Moldova şi Ţara Românească să fie conduse, fiecare, de către un domn pământean, deci nu străin.
Elita politică românească de la jumătatea secolului al XIX‑lea a ştiut însă să îmbine arta compromisului temporar cu politica „faptului împlinit”, acceptând în ianuarie 1859 un domn român, „un om nou, la vremi noi”, după cum se exprima marele gânditor şi om politic Mihail Kogălniceanu, pentru ca, peste şapte ani, în 1866, să obţină detronarea principelui român spre a aduce pe tron un principe străin, aşa cum se specificase în 1857.
Aşadar, România modernă s‑a clădit ca şi o monarhie, legitimată prin constituţia din 1/13 iulie 1866. Modelul de stat propus în 1866 se apropia de cel belgian, pentru că România se dorea o „Belgie a Orientului”, adică un stat neutru, modern, la gurile Dunării, la întretăierea intereselor Marilor Puteri în această zonă, aflat sub garanţia Europei. Constituţia din 1866 avea ca izvoare însă principiile Revoluţiei franceze din 1789, dar şi ideile revoluţionarilor paşoptişti din spaţiul românesc, încercându‑se un echilibru între tradiţia politică românească şi influenţele moderne europene.
Monarhia a fost forma de stat a României până la 30 decembrie 1947, din 10 mai 1866, răstimp în care ţara noastră a fost condusă de patru regi şi a cunoscut şi o perioadă de regenţă, de trei ani (1927‑1930), experimentând monarhia constituţională3, dar şi monarhia de tip autoritar4. Această formă de stat este legitimată de tradiţia politică românească, precum şi de voinţa reprezentanţilor românilor exprimată în cadrul acelor adunări cu rol consultativ din 1857. Funcţiile şi rolul monarhului în viaţa politică românească au fost fixate prin cele trei constituţii din 1866, 1923 şi 1938, înregistrându‑se schimbări, mai mici sau mai mari, ale subtilului echilibru existent între cele trei pârghii ale puterii politice: executivă, legislativă şi judecătorească. Analiza vieţii politice din perioada monarhică demonstrează că acest echilibru a fost foarte sensibil la raporturile de forţe existente pe plan intern, la personalităţile celor care îndeplineau un rol politic la un moment istoric dat, dar şi că nu au putut rămâne în afara curentelor politice europene sau mondiale, manifestate mai ales la jumătatea secolului al XX‑lea. De asemenea, o astfel de analiză relevă şi un echilibru politic, o perioadă de stabilitate atâta vreme cât monarhul a fost un arbitru al vieţii politice, monitorizând „actorii” vieţii politice şi sancţionând, după caz, pe cei care încălcau regulile „jocului”politic.
Trecerea la regimul republican în România s‑a făcut brusc, prin abdicarea silită a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, iar „legitimarea” republicii s‑a făcut prin constituţia din 13 aprilie 1948. În 1947, forma republicană nu a fost o decizie a poporului român. După cum se ştie, după Al Doilea Război Mondial, România a avut statut de stat învins, „satelit” al Germaniei hitleriste şi a intrat în sfera de influenţă a URSS, deciziile politice interne şi externe nemaifiind luate la Bucureşti, ci la Moscova. Acelaşi model republican, creat de „marele frate” de la Răsărit, a fost impus în toate „ţările surori socialiste”. Înlăturarea „modelului” socialist în 1989 nu a adus după sine şi schimbarea formei de guvernământ în nicio ţară fostă comunistă, regimul republican conservându‑se în diferite forme: semiprezidenţial, prezidenţial, constituţional, parlamentar etc. Astăzi, în Europa, din cele 45 de state, doar opt sunt monarhii, mai ales în partea de nord a continentului. Să însemne acest lucru că monarhia şi‑a îndeplinit rolul într-o anumită etapă istorică şi că astăzi este timpul republicii?
Consider că problema alegerii formei de guvernare a unei ţări între monarhie şi republică este una falsă la ora actuală. Ar trebui să primeze problema caracterului regimului politic dintr-o ţară, respectiv măsura în care sunt respectate principiile liberalismului şi identificarea şi, mai ales, stoparea alunecării pe panta autoritarismului, indiferent ce formă îmbracă acesta.
NOTE
Primul imperiu fusese proclamat la 25 decembrie 800 de către Carol cel Mare, imperiu cunoscut în istorie drept carolingian.
2 Convenţia de la Paris, adoptată la 7/19 august 1858, în urma conferinţei Puterilor garante de la Paris, a îndeplinit rolul de Lege fundamentală pentru Principate, până în 1864, când a fost înlocuită de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
3 Carol I (1866‑1914 ), Ferdinand I (1914‑1927), precum şi Carol între 1930 şi 1936 au respectat principiile monarhiei constituţionale.
4 Regele Carol II a instaurat la 10 februarie 1938 monarhia autoritară, menţinută până la 6 septembrie 1940.