„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi” – Mircea Vulcănescu
       
   Poate că municipiul Pitești, un oraş curat de altfel, ar trebui să strălucească pe şiragul localităţilor martir, dacă am încerca să statuăm ireversibil, pentru generaţiile viitoare, dar şi pentru concitadinii noştri, un simbol al experimentelor reeducării prin tortură din perioada 19491952 în închisoarea din Piteşti, şi anume, un muzeu. Un muzeu al Experimentului Piteşti sau al Fenomenului Piteşti, un muzeu care să intre în circuitul internaţional al muzeelor istorice aşa cum sunt cel de la Sighet sau Dachau, Buchenwald, Maidenek, Auschwitz.
   În memoria tinerilor universitari care au trecut prin centrul de reeducare studenţească, la Piteşti în cartierul Negru Vodă, în fata fostei închisori sa ridicat un monument. Este prea puţin. Faţă de ce a însemnat acest oribil fenomen de reeducare a deținuților politici de către alţi deținuți prin mijloace violente, în care victimele devin călăi şi călăii, la rândul lor victime, în care dincolo de suferință şi de moarte a dus la prăbuşirea morală a indivizilor, cum spuneam, este primordial ca Piteştiul să aibă un muzeu istoric.
   A fi liber înseamnă a spune adevărul. Ei, victimele acestor atrocităţi, au spus adevărul şi au fost torturaţi. Aproape 5.000 de deținuți politici, preponderent studenţi, membri ai grupărilor politice ai Partidului NaţionalŢărănesc şi Partidului NaţionalLiberal, ai Gărzii de Fier sau sionişti au suferit în acest experiment. Este considerat a fi cel mai mare şi mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est al Europei. Aleksandr Soljeniţîn, în cartea să Arhipelagul Gulag, spunea că tratamentul penitenciar de la Piteşti a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane.