Istoria constituţională a unui stat nu are numai o semnificaţie juridică, ci se integrează în  sistemul de valori prin care se defineşte existenţa statală a unei societăţi, face parte din  evoluţia complexă a statului şi societăţii respective şi contribuie în mod decisiv la înţelegerea instituţiilor, a principiilor şi a modului de  organizare şi funcţionare a organismelor sociale. O astfel de afirmaţie se justifică pentru că legea fundamentală a unui stat nu este un simplu act juridic normativ, ci reprezintă un aşezământ politic şi juridic care consacră principiile regimului politic, ale structurii de stat şi cele de organizare şi funcţionare a economiei, finanţelor, administraţiei, armatei şi nu în ultimul rând drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. O analiză a istoriei constituţionale a unui stat, inclusiv a României, demonstrează faptul că legea fundamentală  nu este expresia exclusivă a voinţei  guvernanţilor, ci este determinată de factori economici, sociali şi istorici, reflectând situaţia politică şi socială a momentului, dar şi tradiţiile culturale, istorice şi de altă natură ale unui popor.
Considerăm că este util acum, când se discută tot mai intens o reformă constituţională a statului şi mai ales la împlinirea celor 19 ani de la adoptarea Constituţiei Revoluţiei Române, să marcăm succint câteva momente ale procesului de adoptare a Constituţiei din 1991, semnificaţiile Legii fundamentale şi implicaţii ale acesteia, precum şi viabilitatea unor propuneri de reformă a sistemului constituţional român.
Alegerile pentru Parlamentul României şi Preşedintele ţării, din 20 mai 1990, s-au desfăşurat  în condiţiile unor puternice confruntări dintre Frontul Salvării Naţionale (principalul component al puterii) şi restul partidelor şi formaţiunilor politice, surprinse oarecum nepregătite organizatoric, material, doctrinar şi pragmatic. Rezultatul scrutinului electoral a condus la alegerea unui parlament dominat majoritar de candidaţii FSN, care au obţinut 263 de mandate în Camera Deputaţilor (66,42% din totalul acestora) şi 91 de mandate în Senat (76,48%).
Obţinând o majoritate covârşitoare în parlament, Frontul Salvării Naţionale a reprezentat principalul nucleu politic al puterii legislative şi executive,  exercitând chiar o „hegemonie” politică faţă de celelalte partide şi reuşind, astfel, să-şi impună voinţa sa politică în modul de elaborare şi adoptare a noii legislaţii, inclusiv a noii Constituţii.