L-am pierdut tocmai atunci când un tânăr elev are nevoia cea mai mare de sfaturile şi îndrumările părinţilor lui. Studiile mele în clasa a V-a a Liceului “Lazăr” din Bucureşti au fost întrerupte şi m-au găsit singur în Anglia, unicul copil al familiei Călinescu. Am revăzut-o din nou pe mama mea, la Bucureşti, după 29 de ani, şi de atunci m-am reîntors aproape în fiecare an în ţara mea natală. Din momentul plecării mele din România, fiecare zi a însemnat o luptă din ce în ce mai grea, căci pierdusem totuşi am fost nevoit să-mi clădesc aici o viaţă nouă, singur şi din nimic. Dar un lucru nu a putut să îmi ia ambele extreme politice: “Testamentul tatălui meu”. Aceasta a fost steaua pe care am urmat-o în drumul vieţii, lucrul ce m-a legat aşa de strâns de poporul din care m-am născut şi mi-a dat curajul de a înfrunta toate greutăţile – şi au fost multe. Cuvintele tatălui meu m-au făcut să apreciez conduita dreaptă, munca cinstită şi valoarea modestiei în viaţă. Simplele cuvinte din acest testament m-au ajutat ca din copil să devin om şi am simţit mereu că îl aveam pe tatăl meu lângă mine. Regretul pe care îl am este că nu am putut urma cariera dorită de părintele meu, de fapt şi de mine, şi asta numai din cauza vitregiei vremurilor în care am fost târât fără voinţa mea.
În schimb, am avut norocul să locuiesc în Anglia, o ţară care mi-a dat lecţia democraţiei şi unde am continuat studiile şi apoi o muncă de 40 de ani ca arhitect.
Au trecut 52 de ani de când am sosit în Anglia, dar în sufletul meu nu am părăsit niciodată România şi de fapt nu se putea altfel, numele pe care mi l-a lăsat tatăl meu. În această perioadă am dorit şi luptat pentru ca numele Armand Călinescu să apară pe locul ce-l merită în ţara pentru care şi-a dat viaţa. De-a lungul anilor, unii istorici şi revista “Magazin istoric” au luptat pentru a face cunoscut poporului român adevărul istoric al acestui neam.
După perioada lungă de grea suferinţă, care a redus nivelul de viaţă al poporului şi al unei ţări aşa de bogate ca România, acum se merge spre drumul libertăţii şi al democraţiei, al reulării locului tradiţional lângă ţările europene. Deja, după decembrie 1989, mi-a fost clar că pe drumul nou pe care îl urmează astăzi ţara, sunt şi se vor ivi mari dificultăţi, lucru atât de aşteptat pentru o aşa schimbare mare. Vizitele repetate pe care le-am făcut de atunci mi-au confirmat acest lucru. De fapt, aceste probleme nu se ivesc numai în România. Ca şi în trecut, viitorul ţării este în mâna tineretului. Eu am păstrat întotdeauna speranţa în viitorul ţării şi deci în tineretul României. Din paginile următoare iese în evidenţă că tatăl meu a avut mereu sentimente speciale de dragoste pentru acest tineret.
Pentru generaţia de azi şi de mâine, m-am hotărât să deschid arhivele familiei şi să public o mică parte cuprinzând o serie de momente de epocă despre tatăl meu. Este o datorie faţă de tineretul acestei ţări, a mea şi a lor, să poată şti cine a fost Armand Călinescu. Până la apariţia unei lucrări de analiză a vieţii şi activităţii sale, am socotit necesar să scot la iveală documente care vorbesc despre faptele sale, despre felul cum l-au cunoscut cei din ţară şi cei de peste hotare pe Armand Călinescu. Aceste pagini apar fără niciun comentariu, căci după cum reiese din ele, întreaga naţiune a vorbit din toate colţurile ţării, toate straturile sociale, toate categoriile profesionale, oameni de toate vârstele.
În 1939, un român, care a depus o muncă neîncetată, cu mare energie şi entuziasm, şi-a dat viaţa, ba mai mult, şi-a sacrificat chiar şi familia sa, pentru dragostea lui fierbinte de patrie.
Azi, tineretul are prilejul prin munca sa, atât de necesară, şi cu aceeaşi energie şi entuziasm, să reconstituie România pentru gene-raţiile viitoare.
Desigur că o vor face şi astfel vor arăta devotamentul lor pentru istorie.
Doresc din tot sufletul să se audă peste hotare: “Vom reuşi, căci suntem români!”
Ianuarie 1992