Evenimentele din 1989 au dus la prăbuşirea regimului Ceauşescu, dar noile autorităţi n-au fost pregătite să ducă o coerentă politică economică. Au rămas angrenate în sterile lupte de partid pentru putere în timp ce degradarea averii publice se accentua. Privatizarea s-a făcut haotic, cu un singur scop evident: acapararea întreprinderilor rentabile. Nu s-au căutat investitori serioşi, ci doar persoane care să asigure o şpagă consistentă pentru fabricile demontate ca fier vechi. A fost doar o acumulare primitivă de capital.
Vânzarea rapidă a maşinilor de mare putere a dus la situaţia hilară de a nu se putea interveni decât cu mare întârziere în cazul unor calamităţi naturale sau accidente. Cu mare greutate s-a reuşit scoaterea epavei navei Rostock din apele canalului Sulina. Americanii au întors cuirasatul Oklahoma după atacul de la Pearl Harbor şi au pus pe linia de plutire alte câteva nave similare în condiţii de război. Pompierii de la Iaşi nu au scări de intervenţie pentru etajele superioare şi nici banalele saltele. Situaţia este însă generalizată.
 Retragerea bruscă a statului din mediul economic pe motivul neimplicării într-o economie liberă a provocat o prăbuşire a marilor întreprinderi şi, implicit, decăderea unor regiuni întregi. Se ştie că statul are datoria să susţină comerţul la distanţă şi orice mare putere aplică acest principiu, chiar dacă unele doctrine susţin de faţadă altceva. Totul pleacă de la incapacitatea guvernaţilor de la Bucureşti de a stabili direcţii clare de dezvoltare. Chiar dacă se realizează periodic o infuzie de sânge provincial prin alegeri, ideile rămân aceleaşi, perimate şi sterile. Provincia e lăsată să se descurce singură şi se poate vorbi chiar de o exploatare venită din partea unei capitale supradimensionate şi pline de birocraţi inutili. Parlamentul României este o instituţie ineficientă tocmai prin efectivul numeros şi, mai ales, prin concepţiile eronate pe care le promovează.