Nu cred că greşesc dacă voi înscrie această lucrare în ciclul de volume având ca subiect deţinuţii politici de pretutindeni, între care „Fenomenul Piteşti” (Virgil Erunca), „Morminte vii” (Nistor Chioreanu), „Coborârea în iad” (Neculai Popa), „Tragedia Piteşti” (Constantin Merişca), „Et Ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud” (Viorel Gheorghiţă), „Experimentul Piteşti” (Traian Popescu) etc.
 „Memoria lacrimei” (tipărită cu sprijinul Centrului Cultural Piteşti) este o carte închinată suferinţei omeneşti şi aparţine profesorului nonagenar Nicolae Enescu, care-şi narează patimile întinse pe parcursul întregii sale vieţi. Dar nu numai ale sale, ci şi ale multor altora, elite ale vieţii culturale, politice ori militare româneşti interbelice – precum Istrate Micescu, Nichifot Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Eminescu, generalii Mociulschi şi Carlaonţ – pe care avea să-i întâlnească în închisoarea de la Aiud.  
Avem în faţă o lucrare „grea”, dar nu la propriu, prin numărul celor 154 de pagini, ci prin mesajul său. Scrisă cu multă naturaleţe şi într-un limbaj uşor de înţeles, cartea se lasă însă greu dusă la capăt, oferind o lectura nu tocmai uşor de „digerat”.
Dacă era necesară apariţia sa? Răspunsul este categoric DA. Personal, cred că orice carte editată e binevenită, pentru că reprezintă opinia unui om şi acest lucru trebuie respectat. Efortul autorului, ca la venerabila vârstă pe care o are să dea naştere unei astfel de lucrări, înghiţind încă o dată lacrimile sărate şi amare ale unei dureroase întoarceri în timp, este mai mult decât lăudabil.