România şi Conferinţa Dezarmării
Deceniul al patrulea al secolului trecut a confirmat vulnerabilitatea edificiului tratatelor de pace din 1919-1920 şi incapacitatea raţionalismului francmasonic situat la temelia Societăţii Naţiunilor de a-şi ralia popoarele în lupta pentru menţinerea păcii şi asigurarea securităţii colective. În consecinţă, clivajul dintre statele fidele menţinerii statu-quo-ului teritorial continental şi cele favorabile revizuirilor s-a adâncit, determinând la finele epocii respective escaladarea conflictului dintre ele într-o nouă conflagraţie mondială.
Îngrijorător era faptul că revizionismul a fost alimentat de efectele marii crize economice (1929-1933), determinând conducerile unor ţări să-l înscrie ca pe un deziderat oficial al acestora, depăşindu-se astfel faza curentelor de agitaţie populară în privinţa exprimării convingerii referitoare la caducitatea ordinii internaţionale impuse de sistemul versaillez. Din nefericire, chiar tabăra statelor din fosta coaliţie a Antantei părea tot mai divizată şi mai puţin aplecată asupra aplicării cu scrupulozitate a hotărârilor adoptate la sfârşitul „Marelui Război”. Concret, Italia alunecase încet, dar sigur, pe panta revizionismului, Statele Unite ale Americii îl încurajaseră tacit, prin neimplicarea în problemele europene, opinia publică britanică nu părea dispusă să se sacrifice pentru nişte principii, oricât de generoase s-ar fi dovedit, în timp ce Franţa – deşi rămasă cu adevărat fidelă tratatelor – era tot mai izolată, combătând din ce în ce mai timid curentul pernicios al revizionismului. Dacă din punct de vedere formal Marea Britanie era principalul aliat al Parisului pe linia respectării noii configuraţii a lumii stabilite în 1919-1920, în fapt – după cum constata Gheorghe   Tătărescu – ea se lăsa condusă de o politică ocultă, menită a împiedica hegemonia Franţei pe continent şi sporirea rolului său pe scena internaţională1