Cum ar putea fi mai bine descrisă viaţa, altfel decât ca fiind o perioadă scursă între două momente suspendate în timp?
Iată un exemplu: 25 aprilie 1943-18 decembrie 2003.
Aceasta este „viaţa” celui care a fost V.F. Dobrinescu – profesor, coleg, prieten, frate, tata…de excepţie. Noi toţi cei ce l-am cunoscut, într-una din aceste ipostaze, ne mândrim ca am putut să fim alături, să ocupăm un timp şi un spaţiu, fie el si cât de mic, în existenţa acestui adevărat titan.
O dată cu trecerea sa în nefiinţă, breasla istoricilor a resimţit din plin golul pe care acest „sfânt al muncii”, cum a fost numit pe drept cuvânt, îl lăsa în urmă. E adevărat, viaţa cotidiană  avea să-şi urmeze cursul, însă parcă nu la fel ca şi înainte. Reculul sau unda de şoc propagată în istoriografia română, prin trecerea în lumea drepţilor a acestuia, venea cu o forţă copleşitoare. Colegii şi prietenii săi, cei care l-au cunoscut mai bine, aveau sa-i închine, toţi, frumoase rânduri de aducere aminte, oricând puncte de reper  pentru cei care, din neşansă, nu au apucat să-l cunoască.
Dorind parcă să spargă tiparele matematice ale unei biografii întotdeauna reci, care-l prezenta ca pe un vlăstar al Bărăganului, şcolit la Piteşti şi la Iaşi, devenit întâi profesor la Piteşti, apoi cercetător şi cadru universitar la Iaşi, ajuns ulterior profesor titular la catedra de Relaţii Internaţionale a Universităţii din Craiova şi, prin voia sorţii, din nou profesor – de data aceasta numai colaborator – la Universitatea din Piteşti, cei apropiaţi ilustrului profesor au încercat să scoată în relief diferitele aspecte care compuneau personalitatea-i complexă: puterea de muncă extraordinară şi memoria prodigioasă (Gh. Buzatu), răbdarea benedictină (Ion Pavelescu), aerul ascetic (Constantin Buşe), modestia rar întâlnită (Maria Georgescu), caracterul integru, voinţa de fier etc.