Amurgul împărăţiei sultanilor
Naţiunile, ca şi indivizii, au nevoie de-a lungul existenţei lor de un ansamblu coerent de valori la care să se raporteze permanent, care să le ofere un cadru de percepere şi analiză a realităţii şi care să se constituie într-un model de conduită pentru toţi membrii comunităţii. Aceste valori sunt elemente esenţiale în conturarea profilului unei naţiuni. Definirea propriei identităţi este un fenomen complex, dinamic şi de lungă durată care se desfăşoară în paralel cu determinarea şi fixarea imaginii  „celuilalt”, a străinului. În cadrul acestui proces, războaiele sunt momente de cumpănă în existenţa istorică a oricărui popor, dar absolut necesare pentru definirea propriei identităţi, şi pentru  clarificarea obiectivelor de politică externă.
Războiul pentru independenţă a fost un astfel de moment fundamental al istoriei româneşti: pe de o parte, a fost primul conflict major din istoria noastră modernă care a solicitat şi a angrenat forţele vitale ale naţiunii, iar pe de altă parte a semnificat momentul în care am primit recunoaşterea pe plan internaţional ca popor liber. Adversarul pe câmpul de luptă dar şi cel mai important reper identitar extern al societăţii româneşti între 1876-1878 a fost Imperiul Otoman; acesta era considerat „bolnavul” ori „muribundul” permanent al Europei în secolele XVIII-XIX.
Împărăţia sultanilor otomani era percepută şi prezentată drept un stat decadent, foarte aproape de falimentul politic, social şi administrativ. Într-o lume aflată în plin proces de modernizare, de evoluţie accelerată, imperiul era lovit de o „paralizie organică”1 care nu îl lăsa să se civilizeze. Acesta era condamnat să se zbată între conservarea modului său tradiţional de viaţă şi guvernare şi cerinţele modernităţii: „poporul musulman care pare predestinat a fi încă mult timp închis ca Procust pe patul său, în preceptele şi comandamentele Coranului”2.