“ …deşi solidar – estetic şi moral – cu leatul său literar, Ioan Vieru a ocolit cu inteligenţă înregimentările zgomotoase, frondele gratuite şi narcisismul care a prăpădit atâtea talente. A rămas ce a fost de la bun început un artist autentic.” (Dorin Tudoran).
“ Ioan Vieru e un poet care se cuvine căutat pe fragment, urmărit în curburile neaşteptate ale verbului său ispitit de infinit şi apăsat de tristeţea finitului, pentru a realiza momentele de revelaţie scriptică, pe care le defineşte el însuşi, cu aceste “întrezăriri” ce presupunem că i-ar a fi plăcut lui Rene Char : “abia cerneala întâlneşte marele râu/ spre-a ridica la suprafaţa/ înnecaţii misterului( orfelinatele câmpului). (Gheorghe Grigurcu).
“…dacă există un număr limitat de poeţi ai acestui timp, stabilit printr-un numerus clausus valoric oricât de exigent, Ioan Vieru este, fără îndoială, unul dintre ei.(…) Ioan Vieru a găsit în el forţa pentru a construi o operă poetică importantă…” (Liviu Antonesei).
XXX
vremurile înaintează deasupra florilor scuturate
nu compara nimic aici unde focul arde
în preajma lucrurilor utile
mâna mea poartă vinul spre cei risipiţi
după înălţare
trupul desenat se lasă atins
în direcţia necunoscută există numai
frunzişul
jocurile din ziare au un sfârşit la fel de tragic
îngrijoraţi va trebui să renunţăm
la această lume din pupile
prada-i surprinsă numai de artistul
care nu mai este genial
se aud doar îngerii cu haina sub braţ
în plină evaziune un astru orbitor
o mască mişcată tot mai încet de cei bine plătiţi
fiii acelui popor aşteaptă de mii de ani
să se termine primul conflict.