Trei ar fi capitolele sau secţiunile ce alcătuiesc volumul de faţă (respectiv „Jurnal erotic”, „Lepre şi sfinţi” şi „Deasupra tenebrelor”), un volum masiv, reunind versuri selectate de autor în spiritul propriilor preferinţe ce ţintesc îndeosebi spre zona erotică. Într-una dintre acestea există formulări ca acestea: „Locuiesc într-o bătaie de inimă” sau „Iată, am trecut cu uşurinţă de iarbă./…/ Numai de sânii tăi care înmuguresc salcâmii,/ numai de ei nu am trecut”. Antologia în cauză se numeşte simplu, dar semnificativ, „Secol”.
Ca atare, erotismul (sub care se înscrie în mare parte culegerea autorului) devine acaparant şi definitoriu, deşi poetul nu face uz de sentimentele sale – „Tu îmi aduci noaptea în pumni./ Nici nu mai ştiu dacă apa cea vie/ am băut-o din Sfânta Scriptură sau din mâinile tale” – spre a-şi puncta cu precizie preferinţele afective: „Sânii tăi râd în hohote sub bluză”.
De altfel, Virgil Diaconu nu refuză apropierile dure (în „Poezia carnivoră”, de pildă, chiar titlul şocant al textului deconspiră motivele enunţate: „Azi poezia se scrie direct pe canapele”, ceea ce înseamnă, cum consideră domnia sa, că „Nu mai am nicio îndoială că Lolitele/ vor schimba în curând faţa literaturii”. Dacă nu cumva prezicerea în cauză s-a şi produs…
Nu întâmplător unul dintre comentatorii săi, Paul Aretzu, are motive să exclame: „Virgil Diaconu întruneşte două firi poetice contradictorii (complementare): una aprigă, impetuoasă, justiţiară, în numele unei identităţi morale, şi alta sensibilă, delicată, sentimentală, melancolică, exuberantă, definind contrariul.
Iată, de pildă, forma senină, aproape evlavioasă (după cum rezultă din text): „Ia tu copacii, ia toate frunzele./ Ia greierii, aceste poeme de dragoste/ pe care le-am scris demult” sau „Iubita mea e floarea de cireş./ Ea aleargă desculţă într-un vers” şi dintr-odată asemenea răbufniri deloc fericite: „Nu cumva Tu mi-ai trimis-o pe ea/ (…)?/, care îmi scotoceşte prin gânduri/ şi mă buzunăreşte de vise?”, pentru a sfârşi printr-o constatare abruptă, neiertătoare: „În România furajeră, poezia carnivoră a dat lovitura”. Şi acestea nu sunt exemple singulare.
Parcurgând textele sale, vom fi de acord cu opiniile autorului, potrivit căruia lumea poeziei este în acelaşi timp una „obişnuită şi neobişnuită, firească şi miraculoasă, autentică şi imaginară” etc. De aceea, consideraţia sa cum că excluderea sau eliminarea din poezie a „ontologicului”, poate face ca aceasta să fie redusă la „ficţiuni fără noimă”.
Şi încă o părere ce merită a fi reţinută: poezia valoroasă nu depinde, deci nu e statuată de diverse grupări literare (oricare ar fi acestea), ci se manifestă prin nume, aşadar prin autori ce-şi atrag aprecierile necesare.
Dar cartea la care ne referim reprezintă, după cum este şi firesc, opţiunea autorului, ceea ce înseamnă că trebuie să ţinem cont de ea. Totuşi, găsim necesară o observaţie: în intenţia de a-şi contura preferinţele avute în vedere, Virgil Diaconu a lăsat să-i scape şi mărturisiri lirice cu mai puţine merite. (Vezi, de pildă, „Avuţia”, „Îmbrăţişarea”, „Vizita”, „Secol”, „Reciclarea viselor” ş.a., unde dorinţa de împlinire nu acoperă exigenţele iniţiale. Păcat, bunăoară, că în poemul numit „Poezia”, de pildă, întâlnim una dintre acestea: „Iubita mea deja este plină de lapte”).
Asemenea scăpări (dacă le putem numi astfel), nu au cum să diminueze valoarea cărţii, atâta vreme cât Virgil Diaconu rămâne un poet de amplă seriozitate ori altfel zis de o împlinire ce nu mai are nevoie de susţinere, în condiţiile în care cineva preciza că poezia sa se remarcă „printr-un mesaj dominant”, caracterizat prin tendinţa de „întoarcere la puritate”, ceea ce nu-i la îndemâna oricui.
Să mai reţinem şi opinia lui Ioan Moldovan, el însuşi un nume de referinţă în poezia actuală, care consideră că Virgil Diaconu „nu prea are de-a face cu optzeciştii”. Şi aceasta pentru că respectivul „e departe” de a fi rembaudian, lirismul său rezistând, adică fiind „la nivelul bunului simţ poetic”. Altfel nu se explică de ce criticul Gheorghe Grigurcu, cu intuiţia sa exemplară, crede că solemnitatea practicată de poet „nu reprezintă decât distanţa trebuitoare pentru ca sentimentul să nu lunece în sentimentalism, păstrându-se în granula sa imagistică”. Ceea ce devine edificator pentru felul de a fi al poetului. Afirmaţia duce la concluzia că Virgil Diaconu este dezinteresat de reţetele lirice în vogă, practicând un discurs firesc, în concordanţă cu tendinţele sale. Altfel spus, el reface mereu traseul dintre realitatea transfigurată şi cea socială, palpabilă.
Nu întâmplător Lolitele sale, cum crede şi Gheorghe Grigurcu, trăiesc frenezii în poezia pe care o scrie. De aici şi convingerea lui Virgil Diaconu că poetul parcurge etapele necesare ce duc spre „femeia din vis”, la care am adăuga şi prezenta opinie potrivit căreia Virgil Diaconu se află în deplină maturitate expresivă, subliniată şi prin fragmentul următor: „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe/ ca de o pajură./ Eu veneam plin de pământuri,/ de ierburi şi spini,/ cu o gălăgie de păsări pe umeri”. Acesta trebuie acceptat a fi Virgil Diaconu şi spectacolul său sentimental.