„Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi…”
                                       Camil Petrescu

În repliul singurătăţilor creatoare renaşte de-a pururi simfonia lumii. Ca în jocul de puzzle, fiecare are o postură unică. Dacă o singură fiinţă lipseşte, totul este depopulat.
Balcicul este o lume în sine, populat de făpturi comune şi exotice. Casele din Balcic, chipurile de tătari cu nume precum Rachis, Iusup Mehmet, paznicul cimitirului, Ali Mehmet, Nazibe cu vălul său, Catiuşa lipoveanca, Fetiţa pădurarului, Irina, portretul Ecaterinei Tonitza – fiica pictorului, Clovnii, Casa dascălului, Nina în verde, Nudul, Femeile sărace la cimitir, Vânătoarea politică, Ne vinde casa, Copil de orfan de razboi sunt cu toatele tablouri de neuitat. În monografia cu prefaţă bilingvă, Nicolae Tonitza, editată la Editura Meridiane, apar numele lui Daumier şi al lui Francisc Şirato. Acest din urmă  nume este destinatarul de elecţie şi simbolic al exerciţiilor poetice ale Lilianei Rus.
Viril stăpânită, vocaţia plăsmuitoare de iconice fulgurări imaginative este în mod profund şi evident o vocaţie care implică revelarea esenţei propriei feminităţi a poetei: suavitate şi o pudoare elegant impregnată de visare în tablourile plastice de invenţie proprie ale unei reactivităţi, ritual în care se regăsesc deopotrivă fastul şi elementaritatea, în inflexiuni ludice. Mai curând decât acea poezie neutră cu griurile sale, această faţetă a postmodernităţii debutului ca poetă al Lilianei Rus, duce cu gândul la acea revalorificare a implicării, prima treaptă în generarea unei anumite teatralităţi a improvizaţiei poetice. Înclinaţia sa este evident spre reprezentarea cu fiecare poem a unei odisei plastico-senzoriale care întreţine perfect şi întrucâtva iraţional acel ferment al poeziei fruste şi irezistibile: mirarea.
Această mirare/visare ce împodobeşte cosmosul cu oameni vii şi frumoşi ne descoperă, în fine, stratul mai profund al trăirilor şi spiritualităţii poetei, în chip vădit debordantă de naturaleţe şi inedit, de pasiune a invenţiei şi de clasicitate neoromantică a inspiraţiei. Mirarea poetei se aseamănă cu aceea a copilului, deplină şi emblematică, în care se produce acea dezvăluire a secretelor universului.
Sugestivitatea aparent hiperbolizată a fiecărui detaliu de peisaj sau decor confirmă caracterul de aventură lirică ce adaugă fascinaţia hazardului în lumea hipercomplexă de idei şi sentimente ale poetei.
Ut pictura poesis şi o probă trecută cu succes într-o nouă abordare a spaţiului şi a timpului ca nişte categorii ale conştiinţei noastre. Liliana Rus nu alterează şi nu deformează, ci sublimează şi subiectivizează cu infinită graţie. Seninătatea apolinică se deduce din finalurile optimiste, din micile capricii fruste ale picto-poetului observator şi modelator a tot şi a toate. Dacă poezia este pictură oarbă iar pictura e poezie mută, demersul creator al poetei aminteşte de acea „pictopoezie”. Acel principiu plastic ce lucrează în noi ispiteşte gândirea şi sensibilitatea sa se constituie în oficiante ale unui joc teatral, ritual plastico-poetic.
Cum remarcau şi cei ce au receptat, la lansarea sa, volumul Lilianei Rus, sufletul se reînzdrăveneşte după lectura crochiurilor sale poetice. În perspectiva devenirii sale poetice volumul Scrisoare domnului Şirato apare ca o ofrandă situată între sacrul misterios şi claritatea monografică realizată, totuşi, cu glasul inimii. Lectura poemelor sale şi surpriza titlului cu implicarea unei prestigioase biografii vă vor convinge că Liliana Rus este o poetă originală şi un stilist de marcă. Fapt la care adăugăm că poeta are acces la comuniune şi nu doar la comunicare.