„dragostea/ e dreptul de veto al viului”

Omisă, de regulă, în pomelnicele şaizeciste sau prezentată, restrictiv-minimalizator, drept poetă a câmpiei (ca „strălucitoare vedenie”, e drept, fără magia campestră obsesivă a unor Zaharia Stancu ori George Alboiu), Florenţa Albu ar fi, totuşi, „un scriitor de prim-plan al generaţiei”, crede – cu oarece temei – Nicolae Mecu. La apariţia volumului Epitaf (1981), N. Steinhard se întreba dacă avem de-a face cu veritabile Elegii săteşti. Într-adevăr, matricea rurală e recunoscută de cea cu sufletul „oblojit cu iarbă”, dar o voită desprindere, anunţată în tuşe rapide, tăioase sugrumă orice urmă de paseism, cu posibile adieri sămănătoriste. Poeta ia „în stăpânire durerea, iarba”, câmpia, caii şi glia, morţii şi satul ancestral etc., cu rezonanţe cosmice, asistând la stingerea unei lumi. Trecută prin lecturi moderne, metabolizate, îşi refuză „viciul visării”. Dimpotrivă, bocetul ancestral devine un plâns „uscat” iar dezrădăcinarea respinge idilismul compensator. „Rotită-n cer câmpia respira”, ne anunţă poeta, confruntată cu „frigul lumii”. O lume „câinoasă”, în care „jupuirea de fire” denunţă sentimentul cotropitor al singurătăţii (deşi Florenţa Albu evită persoana întâi). De fapt, după volumul de debut (Fără popas, 1961, prefaţat de Maria Banuş), îndatorat, inevitabil, comenzii sociale, cărţile sale întreţin, în doze tolerabile, senzaţia de subversitate, vorbind despre o istorie absurdă, degradare, despre „destine obosite de Istorie” (v. Austru, 1971; Umbră arsă, 1980). Categoric, Florenţa Albu refuză sublimarea lirică. Sobrietatea îi impune o poezie aspră, câmpia însăşi fiind un „exil deschis în patru vânturi”. La G. Alboiu, de pildă, Câmpia eternă sugera un ruralism cosmic primitiv, prins într-o mitologie tenebroasă. Inclusă pe lista „sudiştilor”, Florenţa Albu (1934-2000) rămâne, negreşit, o poetă a câmpiei. Doar că somnia, compasiunea, „uitarea înceţoşată” par a însoţi, în „tonuri stinse” (cf. Eugen Simion), o lume în agonie, peste care s-a aşternut târziul. Miriştile sunt arse, izvoarele au secat, cumpenele sunt frânte; chiar „lucrarea vremii s-a oprit” încât, nimbată de durere şi oboseală, poeta va contempla (într-o splendidă Închinare) mâinile rădăcinoase, ostenite de viaţă ale tatălui.