Un poet care nu s-a bătut pentru poezia sa, cum puţini sunt, dar care trăieşte pentru poezie şi, în acelaşi timp, pentru boemă, este George Canache.
Înainte de revoluţie, prezenţa lui în reviste, prin poemele sale, era ceva mai vizibilă. Revoluţia i-a adus, totuşi, şi prima împlinire: o carte de sine stătătoare, cu o grafică interesantă, editată în condiţii mai mult decât decente, la Editura Vinea, în anul 2007. Poetul mai este prezent în Dicţionarul cinematografic al literaturii române, autor Grid Modorcea, apărut la Editura Cartea Românească în anul 2003 într-o carte colectivă de versuri editată în 1990 în U.S.A., California, Editura Buero, şi în Antologia poeziei româneşti în limba esperanto, în anul 2005.
Cartea de versuri „În alt tărâm”, însoţită de recomandările Constanţei Buzea, Nichita Stănescu, Ov. S. Crohmălniceanu şi C. Stan, rezistă prin poeme ce amintesc de expresia haiku-ului, concentrate, diafane uneori, nu de puţine ori melancolice.
Având ceva din „taina luminii” – vezi recomandarea lui N. Stănescu -, potenţialitatea versurilor provine din legitimitatea aspiraţiei poetului, din orizontul poeziei sale. Enunţurile scurtelor poeme nu sunt, cum s-ar crede la o primă vedere, gratuite, ci sunt bine structurate în filozofia poetică a autorului. Pendulând între pesimismul poeziei şi încrederea în ea, poetul spune: „Poemul – un cântec de ceară”, ca apoi, imediat, pe pagina următoare, să ne înştiinţeze: „Ţiuiau poemele mele –/ trasoare în noapte./ Prezent!” Intuindu-şi chipul în altcineva, autorul, în numai câteva cuvinte, zice: „Necunoscutul, /purtându-mi/chipul.” – (Succes); continuând cu: „Virgula -/un punct/care plânge.” – (Portret). Prezent în cotidian, ca şi în alte clipe mai îndepărtate sau nu, aflăm: „Desenaţi doi stâlpi/şi un fir de telegraf/de care/atârnă/oraşul,/apoi… pagina albă.” – (Curs de înzăpezire).
El este într-o continuă aşteptare în apariţia imaginilor: „La ţărmul versului,/aşteptând imaginea.” – (Far). Acelaşi cotidian în poemul Chioşc: „În fiecare dimineaţă,/dintr-un braţ de reviste/sângerează lumina.” Poate aici intuim suferinţa poetului aşteptându-şi iubita, neliniştea şi, de ce nu, speranţa în durata poeziei incluzând sacrificiul. Printre poemele memorabile se numără Sepia, amintind de o secvenţă flash parcă dintr-un roman al lui Gabriel Garcia Marquez, pe care îl redăm: „După un secol,/plictisit,/generalul din fotografie/ scoase pitolul/şi trase!”.
În acelaşi timp, poemul poate fi „un şarpe la soare” ori „Fulgii/de/nea/se/rănesc/pe/statui.” Sau Cu timpul, unde arborele genealogic nu-şi urmează întotdeauna drumul, excelent: „Mustaţa bunicului,/apoi zâmbetul tatălui meu/dominau un perete./Nu de mult,/copilul/a adus/o pictură modernă.” – ce intră în intimitatea unui timp al poeziei veritabile. De asemenea Mască, pe care îl reproducem: „Marea ri-da-tă/pierdută în linia orizontului./Şi dintr-o dată,/Cerul/la fel de ridat,/la fel de albastru,/prelung/cu tot sufletul/în afara lumii.” – unde, într-adevăr, ontologicul se face simţit.
La orice pas, în carte, versurile izbutite, ce merg de la simple observaţii la filozofare, încearcă să-şi facă loc în orizontul cititorului, unde puritatea şi explozia coarnelor unui melc se izbesc de cer; vezi Zgomot. Întârziind în noapte – în boemă?… -, poetul spune: „Răsucea cu îndemânare/aceeaşi cheie,/în aceeaşi broască încăpăţânată a uşii./Intra ca un oaspete,/privea la ceasul din perete,/îl suspecta,/apoi forma un număr de telefon: 958,/reascultând/Domnişoara Exactă.” Aici avem un joc cu timpul şi cu teama ascunsă a autorului, suspectând până şi ceasul, cele înconjurătoare. Asemănarea dintre Venus impudica – studiu – şi transparenţa mâinilor poetului nu mi se pare deloc nepotrivită, ci, intuirea, paradoxal, a unor… transparenţe. Versuri delicate, sentimentale conţin: Suprapunere: „Numele ei/r-i-s-i-p-in-d-u-s-e/în cameră./Ştergând praful.” Sau acesta: „Oraşul plecase să-şi revadă câmpia,/muma şi tatăl./Era un început de duminică./În inima parcului,/copacii/îşi smulgeau frunzele.” – Nu mă iubeşte! Ori simple observaţii de o puritate desăvârşită: „Şi lapsusul cerului,/o frunză suspendată -/imaginea unui licurici rătăcit./Nervurile toamnei/blocând clapele/maşinii de scris.” – Flash-back. Printre ultimele poeme, nedumerirea întâlnindu-se cu durerea, în Numai tu: „Numai tu,/precum salcia,/tulburând apa,/nerecunoscându-şi chipul,” şi Suvernir: „Nu-ţi fie teamă!/Nu mi s-a întâmplat nimic./Doar rana aceea -/Umbra”.
Cartea, în totul ei, recomandă un poet hipersensibil, nu de puţine ori profund în versurile sale, atent la întâmplările cotidiene, unde amărăciunea rar îşi face loc, punctată de câteva poeme de dragoste memorabile, cu mare economie de cuvinte, intuitiv şi disciplinat totodată în această „meserie” şi visătorie fără de leac, reprezentând acest mic univers poetic marca George Canache.