O epopee a credinţei
sau
Poezia neoptzecistă a unui optzecist

Manuscrisul care în anul 2010 câştiga la „secţiunea poezie” Concursul Naţional „Literatura modernă” (ediţia a II-a), organizat la Piteşti de Editura Pământul, se numea Cartea cu anluminură şi îi aparţinea poetului Paul Aretzu. Premiul editurii a constat, fireşte, tocmai în editarea manuscrisului.
Anluminura este desenul sau suita de desene ce însoţeau vechile texte religioase, de regulă la începutul de rând al unui capitol sau în cuprinsul acestuia. Încă din titlul ei, cartea lui Aretzu ne sugerează că este o carte cu „desene” religioase, că ea desenează sacrul.
 
Ceea ce surprinde încă de la început în Cartea cu anluminură este schimbarea viziunii şi a referentului cu care o anumită poezie ne-a obişnuit până acum. Dacă, spre exemplu, poezia optzecistă, care după unii critici – cei optzecişti – „face legea” în literatura română contemporană, are ca referent realitatea cea de toate zilele, cotidianul, socialul, biografia mică, Aretzu îşi focalizează atenţia asupra unei lumi pe care aş putea-o numi a gesturilor religios-ritualice şi a credinţei creştine.
O întreagă recuzită sacră – sângele, roua, Domnul (Cel care Se coboară), biserica, icoana, spinii, Fecioara, sfântul, îngerul, ceara, lumânarea, agheasma, arhiereul, chilia, psaltirea, pământul făgăduinţei, mielul etc. –, gesturi şi practici religioase emblematice – Învierea, răstignirea, semnul crucii, taina spovedaniei, botezul, cina cea de taină etc. –, seria de pustnici şi slujitori ai bisericii nevăzute – călugărul Dionisie cel Mic, cuviosul Antonie şi cuviosul Teodosie, diaconul Ştefan, apostolul Iacov, Iuda Tadeul, Simon etc. – depun mărturie pentru elementele universului religios construit de poet.
Dar nu aceste elemente constituie totuşi centrul de greutate al Cărţii cu anluminură, ci aventura vizionară a personajului care însufleţeşte lucrurile aduse în scenă. Iată personajul cărţii (eul poetic) surprins într-o serie de gesturi „obişnuite”, care evoluează spre gesturi (practici) ritualice:
„reparând cu o piatră din drum masa şi scaunul
regelui, pregătind tacâmurile pentru cină.
adunând firimiturile de pe jos. împrospătând aerul cu
frunze de nuc şi lăstari de viţă. aprinzând sfeşnice şi
lămpi. mucărind apoi lumânările, strângând ceara
sleită. păzind uşile şi pragurile. şi, iar, măturând cu
palma făina carilor. închinându-mă. deschizând racla
cu sfintele şi înmiresmatele şi făcătoarele de minuni
moaşte. citind. pândind cu silinţă venirea stăpânului.” (p. 42)
În mare, poemele cărţii apar ca fiind experienţele religioase şi viziunile acestui personaj şi poate că şi de aici survine impresia că Aretzu nu scrie poeme disparate, ci piese care compun un singur, mare, poem. Cartea cu anluminură poate fi considerată un singur discurs şi puţine sunt textele care trăiesc şi funcţionează ca poezie „independent”, aşadar prin ele însele. Pe de altă parte, în lăuntrul ei, Cartea cu anluminură este un fel de epopee a credinţei:
„iată, spunem psalmi seara şi dimineaţa. vorbim
despre Dumnezeu şi-i auzim crescând lumina” (p. 37);
dragilor, am fost în cătunul Lui, am stat
la masa Lui, primind hrana Lui. (p. 22).
De la reproşul adus necredincioşilor – „venise Domnul cel nou, Mângâietorul./ dar ei tot la vechii idoli se închinau.” (p. 29) –, poezia lui Aretzu înaintează spre o tulburătoare comuniune (identificare?) cu Domnul:
„nu mai puteam să ies din zăpadă
şi aveam o sută douăzeci de ani. şi nu
mai puteam să ies din moarte.
nu mai puteam să ies din îmbrăţişarea iubitei,
adică nu puteam să ies din trupul mamei
care mă aştepta hohotind de singurătate,
cu tâmplarul ei alături, cel cu oase strămoşeşti.
maica mea care-mi mângâie părul alb, şuviţele
părului meu de lapte. măicuţa mea
pe care o ţin în palmă ca un fricos
să nu o scap când mă va naşte.” (p. 13).
Pentru Paul Aretzu actul scrierii este un act sacru. Poemul-text psalmic  este lucrarea celui „Zi şi noapte căzut din minte în inimă”, a eului care ajunge „la biserica din cuvinte, la limba din Carte” (p. 48). Autorul ne sugerează că scrierea poemului este totodată un act sacrificial. „Scriu cu o cerneală de sânge” (p. 33), cu „Cerneala (care p.m.) îşi dă sângele” (p. 35) – spune poetul. Şi îşi începe un poem adresându-se imperativ lectorului, la fel cum debutau textele săpate în piatră ale stelelor sumeriene sau egiptene:
„această carte
cu foiţele ca lumina ochilor. fiete care
să o citească. ci scriu cu poruncă. (…)
scriu cu o cerneală de sânge, ca şi cum aş ara
cu trei degete.” (p. 33).
Poezia lui Paul Aretzu îşi depăşeşte recuzita. Ea nu se lasă copleşită de propriile elemente referenţiale, ci le spiritualizează, şi poate că tocmai în acest fapt stă meritul poeziei sale. Altfel spus, sufletul este mai mare decât trupul referenţial.
Pe de altă parte, este lesne de observat că discursul poetic din Cartea cu anluminură nu răspunde aşteptărilor noastre poetice generaţioniste, croite de biografismul, autenticismul sau textualismul optzecist-postmodern. Despre Paul Aretzu se poate spune că este un poet optzecist care nu are nimic din poezia optzecistă… Poezia lui Aretzu iese din plutonul optzecist şi surprinde prin configurarea spirituală şi poetică a recuzitei religioase, prin autenticitatea trăirii. În contextul generaţionist de azi, poezia lui Aretzu are orgoliul propriei insularităţi. Şi îmi dau seama, acum, cât de binevenit ar fi un studiu critic asupra poeziei optzeciştilor care se abat de la optezecism, care îl părăsesc şi contrazic… Care îl contrazic, pentru că ei se raportează la un orizont mai larg, cel al poeziei moderne, iar nu al poeziei optzeciste, aflate în cădere liberă.
Dintre poeziile (nu puţine) care merită să fie reţinute, mă voi opri asupra unei  rugăciuni:
„Maică botezată cu naşterea Domnului.
în pântecele tău duci Mirele, ceea ce eşti
căruţă a lui Dumnezeu. tu dai laptele tău Sângelui şi
Trupului. îmbrăcată în Cuvânt, pe tine Dumnezeu
născându-te,
L-ai născut. Fecioară neprihănită, deschizătoarea
porţilor raiului. Scaun al lui Dumnezeu
pentru care soarele s-a ofilit.
către tine revărs rugăciunea mea.” (p. 48).

Notă
Paul Aretzu (n. 29 mai 1949) debutează în 1996 cu placheta de poezie Carapacea cu sunete (Ed. Eminescu, 1996). Tot în secţiunea poezie vom înscrie şi Orbi în Paradis (Ed. Cartea Românească, 1999), Diapazonul de sânge (Ed. Cartea Românească, 2000), Cartea Psalmilor (Ed. Cartea Românească, 2003), Urna lui Uriel (Ed. Vinea, 2006).
Paul Aretzu este şi o prezenţă critică ce merită toată atenţia, pentru profesionalismul analizelor şi cronicilor sale, adunate, pe rând, în volumele Viziuni critice (Ed. Ramuri, 2005), Scara din bibliotecă (Ed. Ideea Europeană, 2007) şi Jurnal de lecturi (Ed. Scrisul Românesc, 2009). Paul Aretzu este unul dintre extrem de puţinii critici autentici contemporani.

2011-12-16T16:00:00+02:00