Ieşirea poeziei române din modernitatea confortabilă a ajuns să reprezinte o realitate anulată sub tăvălugul proletcultist al anilor ’50. O vagă reluare se relevă odată cu crizismul estetic şi resurecţia generaţionsimului la nivelul „teoriei grupărilor”, din comentariile zilei. Pe fondul revoltei neterminate apare şi poezia lui Nichita Stănescu sau a generaţiei ’80, ca supravieţuitori ai modernismului autentic antebelic.
Poezia lui Gabriel Chifu a evoluat din strategiile jocului egotic cu habitaţiile unei „story” dintr-un cotidian corupt de nevoia autoficţiunii. Realul eruptiv (Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, 80 p.) este volumul în care spiritul timpului se lasă ispitit de „regulile” marilor provocări din macro-epia, într-un melanj de mutaţii onirice într-un program al anticipărilor eului scriptor. Lirismul ideatic însoţeşte un soi de maieutică estetică şi un imaginar vulnerabil. Însăşi pervertirile realului nasc un miraj, cheia existenţei se află în vers, în poem iar extincţiile melancoliei par să enunţe perpetuarea unei narcoze. Memoria tumefiată în semn („o carte veche”) evocă, în fapt, sindromul, încifrat în aporiile unui insolit şi parcă dechronizat „homo duplex”: „(…) versul înverzeşte miroase/ vai cum miroase a frunză verde şi a trup viu/ vârtej vârtej vârtej/ tăcerea e neliniştită/ pe margine îi cresc nişte mâini albastre/ o floare de tei răsare exploziv/ dintr-un sunet/ dintr-un arbore ţâşneşte ca sufletul din trup/ o carte veche (…)”(Realul eruptiv, p. 42-43).