Marian BARBU

Condamnatul la speranţă   
 

            Un regişor barbar măsoară cu breteaua
                      pantalonilor mădularele vasalilor.
                          Nimic nu scapă amputării generale.

Posedat de histeria condeiului, modestul arhivar ura reculegerea pioasă, instrucţia monahală a imaginaţiei. Corpurile pot curge egal în vid. Imaginile nu. De aici bizareria lor, care scapă simţului comun.
A surprinde o semnificaţie înseamnă de cele mai multe ori a asocia. Băutorul de absint semnifică mai mult într-un decor coregrafic; din păcate ne-am obişnuit prea mult cu identităţi de compoziţie plastică.
Nu ştim de ce anume sînt guvernate ideile. În mod sigur universul imaginilor este guvernat de nebunia spiritului.
La antipod, cotidianul. Zilnic aceleaşi mişcări. Le educăm conform snobiei morale. Preotul face anticameră în Infern, cere audienţe unui Dumnezeu ramolit. Viciile sînt morale, pudice, liniştite. Anecdota nu mai strecoară antiteze universale într-un sînge superior. După fiecare milostiv care moare se naşte un comerciant. Tirania utilităţii execută prin ştreangul schimbului sublimul. Un regişor barbar măsoară cu breteaua pantalonilor mădularele vasalilor. Nimic nu scapă amputării generale.
Strania maladie optică a contemporaneităţii cere lentile groase. Deviaţiile sînt corectate cu bisturiul, scalpelul, foarfecele, satîrul. Sadismul estetic e sistematic. Ceea ce iese din rigorile divinei geometrii este asaltat de păducheria dughenelor. Nici o anomalie nu-i îngăduită. Condamnatul la speranţă ne sperie. Plămînii nu rezistă la mari adîncimi. Batiscaful natural care sîntem plezneşte la presiune fără să atingă vegetaţia fascinaţiei. Aici începe şi se sfîrşeşte totul. A spera într-o hipostază, a încerca orgoliul prăbuşirii este o condamnare.

Virgil Diaconu

Scrisori către prieteni  
 
Portret cu iarna în braţe

                lui Costin Lupu

Poetul, cîntăreţ polifonic! El cîntă zidit în cetatea  s i n g u r ă t ă ţ i i.  Nu sapă uşi, nu deschide ferestre. Ca să auzi, trebuie să tragi cu urechea.

Dacă iese de-acolo în lume şi dă de masa cu pîine şi vin a minunilor, ce se numeşte că ţi-a fost dat în auz îi este răsuflarea: greu ţine trupul pasul spiritului! Altfel, are liniştea iernii pe care o ţine în braţe. Greu tragi la ramele frigului sub zăpezi!

Zărindu-l, crezi că ai văzut: un om îndoit. E doar un om-întrebare! Şi cum piere din îngrăditura cu pîine şi vin, îmi spune că Domnul i-a bătut în porţi.
Iară eu, peregrinul, depun mărturie că am auzit bătaia.

 
Costin LUPU

La părăsirea lui V.D.

Noi, prietene, ţinem de sattva.
Harta iubirii este încă vînjoasă,
presupune că salutul tău este o centură de apă,
presupun că poziţia mea de drepţi este albastră…

Nu avem ierarhii pentru cocoaşele noastre.
Numai aparate roşcate ne reproduc:
uită-te literă cu literă la cuvânt
sau, meditativ, înumără iubită cu iubită
iubirea.

Îţi aduc un sac cu păsări şi mă întorc –
rămîi să lucrezi cum Spinoza,
dar te va imuniza divinul!

Tu ştii că ai să plîngi într-o noapte un substantiv:
Costin Lupul…
Eu ştiu că am să-ţi mîhnesc personajele.

Împreună rămînem cuminţi şi reflectăm
cum s-a pus pe capul nostru preţ iluzia….

                                              

Aurel SIBICEANU

Nouă aruncări ale ochiului în întîia vedere a unuia din Zare numit Costin Lupul

1. Nice pînă acum nu mi-a căzut El subt privire,
nice ca înfăţişare de Om, nice ca Om.

2. Subt cuget şi în inemă, chiverniseala lui:
la ruperea de El şi la stele mi-au căzut!

3. Aşa ni l-au arătat nouă doi prieteni care,
aidoma nouă, lui aidoma, nu au case pe pămînt,
ci numai în gînd, în cer numai.

4. Au venit ei şi ne-au mărturisit pentru El,
ne-au certat şi ne-au iubit pentru El.

5. Le-am zis: e bine că zarea ne trimite,
din cînd în cînd, pe cîte Unul din Cealaltă Parte –
din Partea de Cer a Lumii.

6. Om fiind, căzut-am în păcat şi am întrebat:
Cum arată Acesta, fratele nostru din zare,
ce înfăţişare îl pierde în lume?

7. Am întrebat şi ne-au certat Lumea.

8. Certat de Lume fiind, răspunsului lor
nu am mai adăugat o altă întrebare.

9. Aşa schimbat-am pajuri cu Lupul Costin.
Şi ochiul meu L-a văzut pre El.
           
                                 

Hramul singurătăţii

        Poetului Virgil Diaconu
 
În această noapte
paloşul stă singur
chiar în casa tăişului său;
iubita stă singură
în chiar braţele ei ce mă iubiră.

Eu numai,
nici în Casa Laponă a singurătăţii
nu pot să fiu singur.

Pesemne că paloşul
va să mă ferească de mine,
pesemne că iubita
va să-mi ascundă o zi,
dar iată cocoşii…
Acesta-i cel de-al treilea cîntat!

De nu m-ar vinde chiar singurătatea.
                       
 
Marian BARBU
 
Paludes

Am avut dintotdeauna convingerea că individul este interesant pentru specie numai emblematic. În adevăr, o statuie care desfăşoară în admirabile proporţii anatomia tăiată în carnea marmorei semnifică ideea de prototip, însă nu canonic, procustian. Ar însemna ca într-o urbe utopică toţi indivizii să se confunde fără nuanţele de persoană, iar o asperitate de epidermă să fie o catastrofă de ordine. Cam pe aici îşi are înfipte rădăcini purismul, iar pretenţia de a corecta în chip necesar şi absolut natura rămîne o absurditate.
Individul emblematic e un inhibat biologic şi de o energie psihică particulară, nerepetabilă, am spune inefabilă fără exageraţiune, în formula ei eterată. Cred că nu aici e potrivit să continui speculaţia, să degajez din anatomia unei intuiţii logica ei interior formală.
Obiectul rîndurilor de faţă, Paludes, îmi stîrneşte curiozitatea prin infirmităţi ce îl diferenţiază de individul mediocru şi, vai!, de propria lui persoană.
Într-o oglindă concavă, Paludes îşi proiectează finitudinea trupească, percepîndu-se autentic de fals, nu fără melancolie. Poezia lui excelează în bovarisme triste.
Devierile faciesului sunt studiate rapid cu scrupulul veridicităţii, fruntea uşor bombată ca la cretani e privită reprobativ, tăietura viril orientală a nasului repudiată ca inestetică.
În fond, Paludes suferă de megaloscopie, adică de hiperbola amănuntului, fără clarviziunea întregului poetizat de detalii – riscând să mă repet – emblematic.
Dacă Proust purta la butonieră o garoafă sîngerie, Paludes poartă în mîini propriul lui craniu, o parte din ceea ce-i macabru în inextricabila sa structură, fiind hrănit de veninul angelic al insuficienţei.
De la un timp, Paludes a devenit bizar de palid; are ambiţia vagă a monumentului pe care şi-l revizuieşte activ în raţionamente, într-un cuvînt este pe cale să contacteze periculoasa boală a capodoperei.
Cu gesturi nervoase, ascultîndu-se interior, delirează inofensiv pe mari teme eterne, cu seriozitate infantilă.
Insul metafizic se spulberă la presiuni enorme în eflorescenţe coraligene şi poate că de-abia acum Paludes începe să trăiască posibila lui legendă. Bănuind dincolo de fenomene mirifica desfacere a percepţiei, încearcă să obţină absolutul ca un alchimist care s-a luat îndeajuns de în serios ca să fie şi fanatic.
Pe undeva, Paludes e un mic burghez la dimensiune cosmică, frivolitatea domestică îl amuză, jocul cu lumea îl îngrozeşte.
După cum sfinţii pateri ai bisericii nu puneau la îndoială instituţia sacră ca fiind evidentă, tot aşa Paludes nu se îndoieşte de diversitate, cu care cochetează prudent, încercînd să evaporeze în crunte respiraţii sistematice entelehiile.
Ce mai, Paludes are, fără vorbă, calităţi. De asta îl iubesc pe Paludes; un Paludes cu nostalgia oarbă a eternului. L-am visat pe o mare suprafaţă lacustră într-un nufăr tras de o lebădă albă, de o lebădă neagră.
                                                                                                       (1975)
 
Sîntem psalmi
Carnea ta îmi cutreieră sîngele. Nimeni nu ştie că în braţele tale cunosc răcoarea blândă a morţii.
Te iubesc aşa cum beduinul iubeşte oaza deşertului, nu-mi răspunde acum, lasă-ţi ochiul dăruit zilei, trupul dăruit nopţii.
Sărutul tău cade ca roua pe nisipul fierbinte, cuvîntul se-mplineşte din cărţile sfinte.
Îmbrăţişează-mă fără sfîrşit – sîntem ceea ce sîntem, psalmi în aburul nerostitelor jertfe.
(M.B.)

Costin LUPU
 
Călători

III.      

noi venim dinspre o stradă sau dinspre un zeu,
noi nu vorbim unul cu altul.
alte farmece ne trezeşte răsuflarea cuvîntului –
risipiţi, călători, gustăm din zvonul muncii.
ierbarul a-ntors verdele frunzei,
groparii au întors subt pămînturi
zăpezi,
în zăpuşeală tremură dulcea memorie.

nici nu mai ştii dacă te poţi ridica,
graba de ieri acuma-i un prilej de-o glumă,
pasul s-a-ntors să privească la pasul ce-abia este dus –
viermele iese numai ca să pască văzduhul.
avem în gînd un oraş de mesteacăn neînţeles.
unul trage cu urechea şi mătură pulberea oarbei:
Voluptatea? Chinuita? Carnivora?
ce nestatornică îşi caută drum între noi,
ce minţită mai crede că vreunul mai are
năravul de a stinge buboaie?…,
cînd avem toate bolile luate din viziuni:
limba cerească,
         noaptea nopţii,
                   încarnarea oglinzii,
                             aproapele aproape!

ce să caute-ntre noi, care scuipăm în nisip frumuseţea?

culori doar ne mai pronunţă mîinile.
insectele desfăcute ne sunt straie şi rîie.
căutători de cărămizi ale cerului, oarbo,
adulmecăm doar carnea aducerii aminte.

ceru-i cu marginea albastră,
apa cu marginea verde,
pasărea cu marginea albă.

cu toţii am zis: ne-aţi dat
un Zamolxes de lemn,
caritatea aceasta nu-i un folos,
vin duzine gîngănii
şi-i înegresc mărturia şi faţa,
goliciunea deja a prins bătături:
cine şi-a pierdut bărbăţia
să meargă la fluturi,
dar Magul nostru să rămînă bărbat!

//aici se încheie al treilea cîntec despre călători,
întîlnind veşti despre cel pre care clemenţa noastră
l-a cioplit//

Virgil DIACONU
 
Destin norocos

Omului strălucind la capătul întrebărilor sale,
calea abia i se deschide.

Lăsată în urmă este gloria arenei.
Şi luptătorul întins printre ierburi,
ca un pământ de încolţire pentru pietre şi ierburi.
Cu mâinile de cine ştie cine mâncate.

Nu sunt mâinile tale acolo, nici viaţa ta nu este,
deşi cineva te pândeşte din umbră,
giulgiul feţei sale nu vesteşte ziua şi nu dezleagă izvorul.
Şi cum să crezi, atunci,
că omul acela cu faţa răpusă de ierburi
chiar atât de străin ar putea să îţi fie?

 
Piatra filozofală

Eu sunt în căutarea pietrei filozofale!
A pietrei menite să făptuiască mutaţia.

Eu sunt în căutarea pietrei filozofale,
a pietrei menite să arunce în stradă tristeţea.
Tristeţea, care îşi plimbă prin mine sicriele.
Eu sunt în căutarea pietrei filozofale,
a pietrei menite să alunge din mine toţi morţii
şi să-mi întoarcă zarea de vrăbii.

Eu trebuie să făptuiesc transmutaţia.
Deja, din tabla de lut a mulţimii încep să mă rup,
cu pereţii casei tratez să mă lase să trec.

Prietene, nu fi mîhnit:
trupul pe care îl atingi nu este trupul meu.
Aici încetez.

 
Învingător

Mai am puţin şi înving, încă puţin
şi o voi scoate la capăt cu viaţa aceasta.
Iată, am trecut cu uşurinţă de iarbă,
de mîna vorbitoare a pămîntului
care ne numără pe degete,
şi de sînii tăi care coboară iarna am trecut,
numai de mine nu, numai de mine,
dar o voi scoate la capăt cu viaţa aceasta,
mai am puţin şi înving, strigam,
cu paloşul în mîna mea cea dreaptă,
cu lama în partea mea cea stîngă…

Avuţia

Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageţi cu ochiul la ea şi nu vă mai uitaţi pe furiş la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această viaţă.

Mai vedeţi-vă de treburi şi n-o mai ispitiţi cu privirea, cînd vine înfăşurată în vulpea ei argintie… Mai am şi alte griji decît să o feresc de capcane, cum staţi hăitaşi cu ochii pe ea, ca la vînătoare.
De altfel, am găsit eu o cale să o feresc de voi: eu am ascuns-o într-un cîntec. S-o ştie toată lumea, să n-o atingă nimeni. Să nu se spună despre mine că îmi las avuţia în risipa mulţimii.

Chiar aşa! Mai vedeţi-vă de treburi şi nu mă mai pîndiţi cu tot felul de lucrături şi scorneli, că va fugi argintoasa cu altul. Lăsaţi-mă, că ştiu eu ce am de făcut!
De voi lăsa eu viaţa din mînă, are el, Daimonul, grijă!

 
Visul

Poţi împărţi totul cu prietenii tăi.
Numai visul nu-l poţi împărţi.
Numai lebăda care şi-a făcut cuib în umărul tău.

Eu nu pot să iau pe nimeni cu mine în vis.
Dacă aş lua piatra, ar fi ca şi cum aş lua lespedea.
Or, visul meu trece de lespede.
Pe cine să iau, cînd visul abia pe mine mă ia?

Te-aş lua pe tine, prietene, însă şi tu ai un vis. Un vis de 30 de arginţi… Trupul meu va trece-n curînd într-o îmbrăţişare de sînge.

De aceea, las glas visătorului, celui cu visul mai mare decît lumea: nu îţi părăsi visul şi nu coborî printre prieteni! Ca nu cumva să intri în visul lor de argint.

Îmbrăţişarea

La început a fost îmbrăţişarea – aş fi spus – dacă mi-ar fi fost mie dat să scriu Cartea Cărţilor…

De bună seamă, eu cred că îmbrăţişarea este unică şi că n-o poţi schimba aşa, ca pe o haină veche. Numai împieliţatele astea de liceene nu ştiu cum fac de trec mereu dintr-o îmbrăţişare în alta. Şi asta în timp ce mie îmi scapă toate din braţe. Şi asta în timp ce braţele mele deschid depărtări sub crepuscul.

Dacă vreunul dintre voi are sentimentul că a cuprins ceva de necuprins, acela se află sigur în îmbrăţişare.

Să nu crezi că îmbrăţişarea este numai a trupului. Trupul celui iubit poate pleca, îmbrăţişarea rămâne.

Casele noastre se sprijină pe îmbrăţişare. O casă fără îmbrăţişare este o casă pustie, singurătatea sparge pereţii.

Da, îmbrăţişarea este o singurătate învinsă. Îmbrăţişarea este mai mare ca lumea…

Aurel SIBICEANU
 
Frescă

Sfîntă erai şi de abur –
te respirau caii cu nările lor,
aidoma peşterilor barbare;
te respirau cum galopul lor din cîmpie
şi l-ar fi respirat.

Iha, iha! Sunt galop,
cîmpia sfîrtecînd,
trap, trap!, lumina bate poteci
pe ochiul meu.

Şi ochiul cade-n lacrimă
cum piramidele cad în cer.

Sfîntă era şi de abur,
aşternută peste barbara mea ziuă.

x x x

Iubindu-te e cum aş respira
aerul de pe sabie,
cum între braţele mele
un trup străin s-ar cuprinde,
iară nu cel ştiut!

Nescrisă cu tine Cartea Speranţei
îşi asvîrle amiaza în vieţile altora
necitită cu mine, urma de taur
alţi vînători trage la sine
pe întinsul cîmpiei!

Despre speranţă vorbesc în pustie
cu vorbe de-amurg,
despre vînarea taurului
umărul meu gol duce vestea-n cetate!

În cortul meu de om al întinsului
încă se mai  aude foşnetul unghiilor tale
tulburînd aerul,
încă se mai aude foşnetul trupului tău
tulburînd nopţile!

Iubindu-te e ca şi cum aş respira
aerul de pe sabie!

x x x

Ascultă, iubito:
noaptea ascute săbiile barbarilor.
Cîntecul pe care îl cînt
pribegeşte de-a lungul nopţii,
gura înzăpezindu-mi,
cum deşertul înzăpezeşte caravanele.

Eşti aici,
am timp să fiu singur,
şi noaptea te întrupează
cum clepsidra întrupează deşertul.

Ceea ce nu poţi auzi,
de foarte mult timp
mă asurzeşte.

x x x

Cu pasărea Paradisului pe un umăr,
cu pasărea Flamingo pe celălalt umăr,
Doamne!, zilele noastre purtate de fluturi…

Şi pre cînd noi lucrăm la un limbaj de graţie,
lumea se pregăteşte de muţenie.

Haidem, prietene,
haidem să încheiem sandaua soldatului,
să ne mărşăluiască el
ca pe un tărîm de cuvinte uitate
ale unei limbi care nici n-a fost
de cît de mare a fost…

x x x

De la trupul tău la trupul tău
cale de lacrămi şi Iliadă este!

Fără de a pierde o corabie nu se poate,
coroana fără de a o pierde, nu!

Între tine şi tine pietrele dau glas,
între tine şi tine zidurile vuiesc!

Casa mi se sparge de vuiet,
capul de culc pe o piatră
mă trezesc aiurînd!

Oare ce se întîmplă?

Au din Iliadă armele şi armurile
se întorc nepurtate de nimeni,
au din Odisee chiar Marea lipseşte?

De bună seamă că nu,
de bună seamă că nu aflu chei
să te scot din absenţă,
din lacrimă să te scot
ca din Mare.

x x x

Pe apă scriu, Doamne,
şi pe bolta firului de iarbă.

Citeşte-o tu şi te uimeşte
de cît de trecător sînt,
de cît de puţin rămîn
sub privirile tale!

Pe apă scriu, Doamne,
şi pe bolta firului de iarbă!
Nici nu am vreme – şi dacă nu am vreme
se cheamă că-s de-o alcătuire cu cine?,
că nu-l cunosc pe Cel cu Vreme,
că el nu a sosit şi de va să vină,
sub cer care să-l ţin?
Şi merinde să-i dau de unde?,
că pe de-a-ntregul încercuit sunt
de o viaţă netrăită!

Pe apă scriu, Doamne,
şi pe bolta firului de iarbă!

Ion VINTILĂ FINTIŞ
 
Sonete de iarnă

I.

În Danemarca ninge peste îngeri.
Eu, preamărito, joc la zaruri moartea.
Sunt Făt-Frumos în valea tristei plîngeri
Şi scriu cu votcă dinspre viaţă partea.

În sînul tău de crini se lasă noaptea
Şi carnea se aprinde pe zăpadă.
Din clopotul ce bate-n ziua-a şaptea
Mirarea iernii-n cupe stă să cadă.

Şi polul Nord mi se răstoarnă-n plete,
Din policandre albe violete.
O, Hamlete, beau doar vinuri cu otravă.

De dincolo ne strigă înserarea
Şi-n vechiul tău castel surpat de lavă,
Doar zîmbetul Ofeliei şi marea…

II.

Pe-amor şi vin eu schimb împărăţia,
La sînul tău îmi alăptez coroana.
Beau frigul iernii să trezesc beţia
Şi din amurg îţi zugrăvesc icoana.

În palme şi în coastă-mi plînge rana,
Mario sunt un vagabond de clasă.
Mai umple-mi tu doar cu otravă cana
Cînd părul dinspre moarte ţi se lasă.

Doi îngeri beţi ne-aşteaptă chiar la scară
Şi iarna o simţim ca o povară.
Vreau să mă-mbăt în roua gurii tale!

Băiete, adu sabia şi calul,
Din cer adu cămaşa cea de zale
Şi fă-mi înaltul pod ca să trec valul.

III.

Pe tîmpla ta comorile se sting
Şi iarna creşte dincolo de moarte.
În viaţa mea eu vreau să te cuprind
Cum mă cuprinde cerul în departe.

Doar noaptea minerală ne desparte.
Iubito, sunt amantul cel mai trist.
Mă ustură cuvintele din carte
Şi beau lumina rănilor lui Crist.

Coroana mi se spulberă în crini
Şi cerul mi se surpă la picioare.
Îmbracă-te cu mine în răcoare
Să nu mai fim atîta de străini.

Cînd lumea se preschimbă în uitare,
Mi-e trupul pîine, sîngele mi-e vin.

IV.

Şi părul tău a-ncremenit de ger
Prin iarna ce ne strigă în tăcere.
Doar gîndurile se cuprind în cer
Şi stelele în propria cădere.

Se schimbă, Doamnă, clipa şi ne piere
Din carnea ta mai tulbure ca vinul.
Şi noaptea se preface în durere
Cînd polul Nord închipuie seninul.

Cu glezna spartă mă întorc din moarte,
Vocalele-n cuvinte să ne poarte.
Frigul sporeşte-n ţurţuri mari de crini.

Pe chipul tău se ţărmure zăpada.
De depărtare sufletul mi-e plin
Cum de tristeţe se-nveşmîntă spada.

V.

Şi răstoarnă iarna frigul dinspre Nord,
Trupul tău miroase a trădare.
Pe zăpada beată de mirare
Ca un fir de iarbă a murit un lord.

Ţărmurile mării au crăpat de ger,
Plînge Hamlet, prinţul ca un mire.
Bea cu mine, nu mai plînge sire,
Să dezlege vinul marele mister.

Iarna să ne fie tînără regină
Pe un tron de chiparos şi de sulfină.
Peste noi să ningă păsări mari polare.

Şi de întrebare să desprindem viaţa,
Precum fumul nopţii de pe o ţigară,
Cînd dintr-o ghitară curge dimineaţa.