„Am să mă-ntorc în Moldova mea
        şi tot poet mă voi face”
 
În splendidul poem Despre Labiş, data viitoare, încredinţat lui Adrian Păunescu şi publicat în revistă (Flacăra lui A.P., 15-21 octombrie 2010, p. 11), Ion Gheorghe, reactivat, vorbea despre „viaţa şi lucrarea” arcaşului Nicolae Labiş, acel tânăr Orpheu „petrecut nedrept de români” şi însoţit de o „invidie nebună”. Constatând că despre acest subiect merită „să tot scrii”. Totuşi, bardul de la Florica parcă ar cere o amânare, hotărând finalmente: „Mai departe despre Labiş, data viitoare, când ne vom întoarce cu toţii”.
Despre Labiş, reamintim, s-a scris enorm şi poetul, ivit într-o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicţiilor, impunând – printr-o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă, atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospeţime, sfidând carcasa dogmei, acel copleşitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniaţi, „capturaţi”, monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului, n-au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgenţă structurală şi o salvatoare încredere de sine. Dar ceaţa mitologică îi însoţeşte traiectoria şi îi învăluie aura, greu încercate în ultimele două decenii. Un Labiş neglijat, expediat sub povara etichetelor, stimulând o memorialistică îndoielnică obligă la serioase corecţii, revizitându-i opera şi cercetându-i corespondenţa (îngrijită, cu devoţiune, de harnicul exeget sucevean N. Cârlan).