Nu s-a scurs chiar foarte mult timp de când am prezentat cititorilor noştri impresionantul volum „Mihai Eminescu – eseuri deschise. Chipul de aer şi chipul de lut”, al scriitorului Lucian Costache. Pe la mijloc de Florar, poetul Petruţ Pârvescu mi-a dăruit alte două cărţi ale aceluiaşi autor, Lucian Costache. Este vorba despre „Piano forte” (poezii) şi „Mathilde şi Fata din Grădina Albastră” (roman), ambele apărute la Editura TIPARG, Piteşti, 2001.
Consistent (peste 400 de pagini), scris în „două părţi şi un epilog”, romanul, admirabil şi captivant de la chiar primele pagini, este – în opinia mea – călinescian, în esenţă şi stil. Alte comentarii nu-mi permit, deocamdată. (Îmi rezerv plăcerea de a-l reciti, cu mult mai multă atenţie, în apropiata vacanţă. Prima lectură a fost ceva mai grăbită, motivată atât de timpul limitat, cât şi de presante obligaţii profesionale, specifice finalului de an şcolar).
Din raţiuni lesne de înţeles, interesul meu s-a îndreptat către cealaltă carte, volumul de versuri „Piano forte”. Şocant, oarecum, la prima vedere! Traduse, cele două cuvinte din titlu ar suna cam aşa: „Încet tare” (plasându-ne în vecinătatea altor asocieri paradoxale de tipul: alb negru, bun rău, rece cald, ori chiar…mort viu!). Dar surpriza nu se opreşte nicidecum la prima copertă. Imediat după deschiderea cărţii, confirmând sau întărind titlul, care îşi trage seva din sfera muzicii, autorul, Lucian Costache, ne oferă (şi) o „Partitură pentru Fizicieni şi Poeţi”, dedicată „tuturor celor care au avut vreodată vedenia Timpului”. Citez câteva pasaje din „uvertură”: „Particulele materiei sunt grăunţe ale timpului.