Sobru şi elegant, amintind de calităţile neoclasice ale stilului Biedermeier, romanul cu acelaşi titlu al lui Daniel Drăgan (Editura Bibliotheca, 2011) urmăreşte, în structura sa de suprafaţă, confesiunea tinerei Puşa-Vladia. Mai importantă, însă, decât povestea în sine, este motivaţia ei, adică ceea ce se ascunde sub armonia şi simplitatea frazelor. Eroina îşi mărturiseşte păcatele, năzbâtiile, gafele şi prostiile cu o sinceritate dezarmantă, pentru că nu doreşte ca Arvinte I. Arvinte să se mulţumească doar cu imaginea idilică a soţiei tinere, frumoase, deştepte şi gospodine: „dar nu regret că ţi-am spus şi îţi spun toată această tulbure poveste pentru că n-aş vrea să mă iubeşti pentru ceea ce nu sunt, să iubeşti pe alta, nu pe mine, adică să iubeşti o imagine idilică, creată din iluzii, brodată pe negura neştirii. Vreau să fiu în faţa ta ceea ce sunt şi aş suporta de o mie de ori mai bine desprinderea ta de mine, decât să aflu că mă iubeşti legat la ochi în neştire de cauză” (p. 120).
Că o tânără are curajul să-i spună celui drag, la puţină vreme după căsătorie, povestea scandaloasă a vieţii ei, nu ar reprezenta tocmai o noutate pentru cititoarele fostei colecţii „romanul de dragoste”, actualmente consumatoare de talkshow-uri şi telenovele siropoase şi lacrimogene. Poate că nici nu s-ar deosebi prea mult de ceea ce este azi la modă şi la îndemână, dacă Daniel Drăgan, bun cunoscător al psihologiei feminine şi stăpân pe tehnicile discursului narativ, n-ar reuşi să evite toate capcanele pe care „povestea unei vieţi” istorisită la cel mult 25 de ani (câţi are Puşa-Vladia) le-ar putea aduce cu sine. Confesiunea nu respectă ordinea strict cronologică a faptelor; prezentul narativ este fragmentat de întoarceri spontane în timp, la acea vârstă de 15 ani, când eroina fuge, însoţită de două colege de clasă, cu un circ ambulant, trăieşte o ciudată poveste de dragoste cu un adult care ar putea să-i fie tată, este recuperată după câteva luni de miliţie, bătută de ai săi şi internată în spital.