Nu trebuie să fii poet ca să poţi avea o revelaţie ca aceea pe care am avut-o într-o după-amiază de început de iulie, în răcoarea cu foşnet a Great-hall-ului Primăriei din Curtea de Argeş. Trebuia să se scurgă câteva zile ca să pot aşterne pe hârtie impresia mea, când luminoasă, când străvezie, în orice caz îndeajuns de puternică încât să mă prindă în ovalul ei pentru multă vreme. Este vorba despre una din zilele/serile/nopţile Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş” aflat, în acest an, la a 15-a ediţie. Îmi face plăcere să-mi amintesc că, la câteva ediţii din anii trecuţi, am luat parte în calitate de spectator. De această dată am avut onoarea să mă număr printre cei invitaţi să participe la „Recitalul extraordinar al poeţilor din Valahia”, urmat de recitalul poeţilor străini, veniţi din toate colţurile lumii.
Am aşteptat cu nerăbdare şi curiozitate derularea acestui moment. Voiam să simt cât mai curat posibil maniera, stilul, viziunea poeţilor străini şi, mai ales, să-mi văd chipul în oglinda lor…
Alături de colegii mei români, am încercat un sentiment de seninătate, brăzdat de scurte emoţii bine ţinute în frâu. Nicio presiune interioară, doar o grijă de a nu pierde nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Şi a fost aşa… Noi, valahii, am început recitalul, invitaţi pe rând, respirându-ne poemele în graniţele emoţiilor fireşti, într-o atmosferă pâlpâitoare, sub privirile îngustate de atenţie ale gemenilor noştri, poeţii străini. Labirintica mea atenţie nu a prins vreo inimă împietrită, doar o admirabilă concentrare la varianta în engleză a poemelor pe care, un translator cu voce bună, muzicală, ne-o oferea.
A urmat poezia lor, deloc străină, transmisă convingător, fără artificii, fără grabă, într-o frecvenţă asemănătoare radioului copilăriei noastre.
Melancolie ar fi cuvântul potrivit care ar cuprinde aproape toată respiraţia poetică a prietenilor noştri străini. Şi spun acest lucru amintindu-mi cât de miraculos sună poezia în limba spaniolă, ca o poveste spusă la miezul nopţii, cu lumină slabă, en la memoria miresmelor vieţii de altădată (Casa dormida – Julio Pavanetti, Uruguay).
Melancolie şi vulnerabilitate, ori pur şi simplu poezia purtată în braţe, lipită de inimă, ca pe însăşi iubita lui, ar fi „traducerea” impresiei pe care mi-a făcut-o Artistul Arif Ali Albayrak, din Cipru. Prezentându-şi poemul în limba turcă, o limbă plină de cuiburi luş, tuş, az, an, göz şi bahar, Albayrak a radiat realmente poezia al cărei aer cald tremura în sala cucerită de frumoasa interpretare. Simţeam că nu mai este nevoie de traducere.
Şi ar mai fi Isabele Forest (Canada), cu versurile ei scurte, frânte, povestite într-o franceză elegantă, somnolentă, glisantă… Şi, desigur,  Ye Si (Hong-Kong), plutitor, auriu precum praful dintr-o solemnă Casă colonială … şi toţi ceilalţi ,,étrangers” iluminaţi de propriile lor cuvinte şi de soarele ţărilor lor îndepărtate.
La un interval de câteva zile de la terminarea festivalului, îndrăznesc să mă uit în oglindă: poezia trebuie lăsată să respire, poezia trebuie purtată cu drag, ca pe un veşmânt care împrumută culoarea celei mai adânci emoţii. Sper să pot învăţa lecţia, generos împărtăşită de poetul Albayrak.
Poezia şi nisipurile ei mişcătoare, la Curtea de Argeş.
Poezia bătând ca o inimă uriaşă, la locul ei obişnuit, în fiecare vară, adunată cu efort şi speranţă, de peste mări şi ţări, de către atât de dragii noştri scriitori, părinţii festivalului, Carolina Ilica şi Dumitru M. Ion.
Se deschid porţi spre lumile din afară, se reaşează sentimente.
20 iulie 2011