Mai e un Marin, nume cu greutate, nu numai cel ce-a cules din praful drumului la Siliştea-Gumeşti moromeţi de lut şi i-a lustruit cu migală, dăruindu-le viclenii şi luciri de diamant ce-ţi taie respiraţia.
Mai e un Marin, din Jugureni-Ulieştii de Dâmboviţa, rostogolind cuvintele ca pe un şuvoi de bolovani ce curge greoi, împiedicat, dar neostoit între maluri. Vai celuia ce i-ar fi să-i stea înainte!
Opera lui nu are limpezimea celui mai iubit şi mai urât dintre pământeni, ci doar o vigoare aparte şi o anumită iluminare a textului, care, alături de vârsta şi dimensiunea consistentă a creaţiei (a strâns aproape 30 de cărţi), face ca scaunul de patriarh al literelor şi sceptrul, în ţinuturile învrednicite cu harul Meşterului Manole, pe Argeş în jos, să-i fie pe potrivă.
La 82 de ani Marin Ioniţă îşi duce crucea mândru, cu aceeaşi fervoare şi siguranţă de ţăran încăpăţânat care desţelenea, cu 60 de ani în urmă, taina cuvântului în curtea Şcolii de literatură Mihai Eminescu, din Bucureşti.
Rodul pământului i-a trădat uneori răbdarea, iar timpul i-a clătinat convingerile, dar omul şi dascălul a rămas alături de cei tineri ca să le încredinţeze şi să le cultive curajul. Când am lansat cu câteva zeci de ani în urmă prima mea carte la librăria Mihai Eminescu, a rostit şi pentru mine câteva vorbe.
Azi, Patriarhul, cu bastonul în mână, face turul de onoare al oraşului, bate trotuarul, salutând în stânga şi-n dreapta, cu pălăria lui albă ridicată deasupra capului, şirul de domniţe mijind la porţi. Cu domnii ar mai avea ceva de sfădit, s-ar mai încumeta la o trântă.
La mulţi ani, domnule Marin Ioniţă!