Mircea Bârsilă aparţine unei specii de poeţi pe cale de dispariţie. Nu doar la noi, ci şi pe alte teritorii culturale cu apetenţă pentru „busculade” tranzitive. Mircea Bârsilă aparţine poeţilor cu destin. Adică, poeţilor pentru care poezia nu constituie doar relevanţa cea mai intimă a limbajului, ci şi vârsta primordială a naturii umane, blindajul ei de lumină. „Mirarea restituie lumii minunata ei aparenţă feerică” (Albert Beguin) – acesta pare a fi aburul ideatic care se desprinde din paginile ultimului volum de poeme al lui Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu (Editura Pământul, 2009 ). Un abur absorbit în „ADN”-ul unui cogito dinamic, acut, percutant, înzestrat cu certe presimţiri mistice – deci, trezit la realitate – şi avântat pe „îngustele străzi ale inimii”, acolo unde „numai lui Dumnezeu îi mai este îngăduit să se arate”. Totul e un mister unicat, totul e instinct transmisibil al inimii. De aici senzaţia de ameţeală (în adevăratul sens al cuvântului) pe care poeticul lui Mircea Bârsilă o instaurează ca o interogaţie a simţurilor. Pe suprafaţa fiecărui poem pluteşte contemplaţia. O contemplaţie cu două faţete – ca o monedă.
Prima faţetă ne dezvăluie un Mircea Bârsilă în haina unui romantic de modă veche, altfel spus – rătăcind şi reconstituind, rupt din cătuşele sofisticatului mecanism de paralizare psihologizantă a fiinţei şi aflat într-o disponibilitate a spiritului care nu-şi poate găsi raţiunea de-a fi decât în reverie. Simţind şi niciodată argumentând ceea ce Divinitatea pune pe tava ochiului şi în buzunarul inimii. Scopul? Salvarea memoriei. Mai precis, exorcizarea memoriei: „la fel ca preotul cu atribuţii de ucigaş/ – din sacrele crânguri -/ veghează o viperă printre ferigile din adâncul memoriei mele”. Atmosfera? Senzaţia de canton tarkovskian, în adâncul căreia răsună ecourile exploziilor flamande, cu deschideri spre sinesteziile vegetale ale lui Edmond Vandercammen sau spre opulenţa olfactivă a nevăzutului din poemele lui Émile Verhaeren. Ca şi în cazul celor doi poeţi belgieni, reveria pe care Mircea Bârsilă o trăieşte, ca scut şi ca identitate, este avidă de absorbţia unei altfel de permanenţe a naturii. A unei permanenţe binecuvântate – în sânge, în piele, în oase; apoi, în duh. Astfel, pentru Mircea Bârsilă, mişcările sufletului devin ceea ce, în definitiv, trebuie să fie – suprema paradigmă a realităţii: „Capete în rugăciune aplecate -/ şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,/ în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte vijelii interioare”.