Deschiderea oficială a unei expoziţii de artă – vernisajul – este similară cu lansarea unei cărţi, premiera unei piese de teatru sau film etc. Acest eveniment presupune o bucurie firească din partea creatorului de artă, dar şi a beneficiarilor actului de creaţie.
Contemplarea ca echivalent al normalităţii trebuie să aibă şi unele analize corecte ale eficienţei sau ineficienţei citirii mesajului plastic.
Orice „noutate” artistică are nevoie de un dialog – dialogul viu dintre autor şi public. Se pot contrazice normele unor reflecţii comode (sau nu) prin buna cunoaştere a fenomenului vizual.
Prezenţa criticului de artă, avizat să instrumenteze ce este determinant în arta plastică românească sau universală a secolului 20 şi 21, rămâne la latitudinea autorului expoziţiei. Nu discutăm aici de „marfă”, adică de acele lucrări prezentate ca pe un produs cu mesaj primordial comercial.
Dialogul care se naşte la un vernisaj poate să fie mental, dar şi sonor. Atâta timp cât opera de artă este un act de comunicare, trebuie să folosim limbajul specific creaţiei respective şi să ne bucurăm sau indignăm în funcţie de cum receptăm mesajul.
Dacă dialogul lipseşte trebuie să ne facem probleme. Mesajul este prea limpede? Sau prea incifrat? Ambele situaţii pot deveni delicate şi trebuie luate în considerare.
Prezenţa sau absenţa criticului de artă nu acordă un statut valoric expoziţiei. Numai opera ca atare rezolvă (în timp!?!) această dilemă – este sau nu autentică?
Criticul poate lipsi, dar artistul, cel care propune „teme noi”, nu trebuie „să fugă” de la întâlnirea cu publicul său. Consumatorul de artă doreşte să „vadă” ce-i propune în plan estetic expoziţia.
Valoarea operei de artă nu stă neapărat în preţ. Nu ăsta este scopul creaţiei. Dacă artistul gândeşte comercial, acest lucru îl trădează. Publicul său este pe măsură: acceptă „delectarea”, nu mesajul profund – plăcerea estetică. Un public pe care-l cultivi poate deveni şi colecţionar. Prin dialog (mental ori sonor) se pot lămuri „intenţiile” şi „căutările” unui comportament faţă de spaţiul vital, atât ale creatorului, dar şi ale amatorului de artă.
Refuzul de a te expune odată cu lucrările tale demonstrează o „frică” nefirească faţă de critică. Avizată sau nu. Vernisajul nu este momentul unor laude fără acoperire. Dar este un timp al verificării – evaluării. Nu pentru oameni ai pregătit actul comunicării? Atunci sigur este necesar dialogul. Poate mesajul tău, sigur nou, are nevoie de o punte între tine şi ei. Ea, puntea, poate fi întinsă de tine sau de un critic de artă.
Deschiderea oficială a expoziţiei este necesară şi din punctul de vedere al respectului pentru prietenii tăi. Absenţa acestui moment este ca o privare de o sărbătoare a sufletului. Dacă artistul nu suferă de paranoie este grav. Atunci avem de-a face cu o infatuare inacceptabilă, care, spun sigur, aparţine oamenilor slabi.
Relaţia dintre opera de artă–autor– public este umană. Absenţa (nefirească) a unuia dintre cei trei transformă evenimentul expoziţional într-un non-eveniment.
Nu cred că este vreun autor de artă lipsit de dorinţa de a afla cum îi este receptat mesajul. Altfel, qui prodest?
Am fost la multe vernisaje, am ascultat mulţi critici de artă. Au existat şi „vorbe” nefolositoare sau excesiv laudative. Dar criticul de artă nu poate să transforme „opera banală“ într-o capodoperă. Numai opera de artă poartă încărcătura emoţională. Vizibilul se deschide spre invizibil. Creatorul va avea bucuria redescoperirii operei sale în urma dialogului provocat.
Publicul poate da un sens circulaţiei valorilor artistice. Fără această circulaţie, cu toate defectele ei de percepţie, opera de artă moare.