Cimitir de oameni în cimitir de maşini

În cimitirul de maşini
e un cimitir
al oamenilor rataţi,
al conştiinţelor
şi trupurilor
defecte.

Grăsana dezabuzată,
care degeaba a slăbit,
plină de speranţă,
patruzeci de kile,
ca să-i înduplece
pe săracii virili,
veniţi
să ia resturi de maşini,

când ea atârnă
osutădouăzeci de kile
şi nu o polenizează
nici napul trufanda;

Proxenetul cu cicatrici pe faţă,
trimis la reeducare,
ce vede în fiecare rablă
o stricată refolosibilă,
aducătoare de profit;

Tanchistul
din nu ştiu care
război mondial
care tot crede
că sunt la putere
maiorul său şi reichul
proiectat pentru o mie de ani;

Transfugul – guzgan bătrân
de rulotă –
ce trăieşte
numărând în palmă
canalele porno de televiziune
şi banii strânşi,
pe care nu-i va mai putea cheltui,
pentru că e deja
bătrân şi impotent;

Senilul văduv şi desţărat
care plânge
când simte la alţii
orice idee de familie şi de ţară,
în numele cărora
se îneacă lunar
într-o piscină de bere.

Acolo,
în cimitirul
din cimitir,
singura sărbătoare
e grătarul săptămânal,
când toţi se adună,
sâmbăta şi numai sâmbăta,
printre cutii de viteze
şi radiatoare sparte,
să înfulece

cărnuri fripte
cu miros
de motoare arse
şi plăcuţe de frână
– plăci funerare –
ale atâtor
vieţi ratate.

Acolo,
unde cântă
până şi bufniţele Bach,
în cimitirul de fiare vechi
recuperabile,
care, după topire,
vor redeveni proaspete,
zace un cimitir
de oameni
irecuperabili.