Andrei Păunescu (născut în 1969) este un autor puternic, original şi consecvent meseriei scrisului. Absolvent al facultăţii de Filologie din Bucureşti (secţia română-engleză), actualmente conferenţiar universitar, Andrei Păunescu este un intelectual autentic, a cărui vocaţie pentru scris s-a concretizat în apariţia unui număr de volume ce închid între coperte poezie, proză, eseu, publicistică.
 
Am citit cărţile lui Andrei Păunescu, la începutul anilor 2000. Alături de bucuria lecturii, am ştiut că sunt unul dintre puţinii cititori ai volumelor sale, fie şi doar pentru că tirajele erau limitate. Pe măsură ce anii treceau, iar Andrei continua să scrie şi să publice mă încerca o nedumerire cu gust de revoltă surdă. În jurul cărţilor sale era o tăcere nedreaptă. Ştiu că autorul este lipsit de trufii şi orgolii, alegând, înainte de toate, să îşi facă treaba, cât poate mai bine, în toate direcţiile în care şi-a răspândit fiinţa creatoare. Nu şi-a făcut nici din biografie şi nici din cărţi material promoţional şi totuşi, printre atâţia poeţi care au debutat după 1990, Andrei Păunescu şi-ar fi meritat demult locul şi recunoaşterea.
Andrei s-a născut din poezie, pentru că este fiul Constanţei Buzea şi al lui Adrian Păunescu. Numai el ştie cum este să porţi pe umeri acest destin puternic, destin care obligă, responsabilizează şi te învaţă în fiecare zi saltul în înălţime. A perfecţionat, de asemenea, mersul pe frânghia subţire a lucidităţii, conştiinţei de sine, curajului de a fi el însuşi. Spune în poemul intitulat ,,Tupeu”: ,,Mai bine/ părinte/ de copii geniali,/ decât copil/ de părinţi geniali!/ -Cine ţi-a spus/ că poţi alege/ se răsti Dumnezeu.”