Cînd Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, el publica a 49-a şi a 50-a carte. Cezar Petrescu spunea atunci că un scriitor nu poate fi sărbătorit mai frumos decît publicînd o carte. Poetul Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) a învăţat bine această lecţie, reuşind, voluntar, să comunice publicului momentele importante ale biografiei personale prin editarea unor cărţi. Recent a tipărit volumul „Docliniană (55+5 poeme)” – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, cu care atrage atenţia că a trecut pragul celor 60 de ani. Este a 34-a carte a poetului reşiţean.
Volumul la care ne referim reia de fapt o culegere apărută cu un lustru înainte – „55 de poeme” (Modus PH, Reşiţa, 2005), amîndouă fiind antologii, după o practică a autorului ca după un anumit interval să recapituleze drumurile parcurse. De altfel, rostul antologiilor este şi acesta, de recitire, de odihnă, de privire sintetică asupra unei teme, a unui autor şi a direcţiilor sale. Aşa de pildă, volumul „Locomotiva şi vrabia” (Palimpsest, Bucureşti, 2006) este o antologie sentimentală realizată de poetul Ion Cocora, cu prefaţa lui Mircea Martin. Materialul este împărţit tematic, după preferinţa editorului. Mai încoace, „Sălaşe în iarnă” (antologie alcătuită de Lucian Alexiu, la Editura Anthropos, 2010) este o interesantă restituire, a rebours, în ordine inversă, o întoarcere înapoi, dinspre poemele de azi spre începuturi, în 30 de trepte, dinspre „Aquarius” – 2009 spre „Neliniştea purpurei” – 1979. Şi acest volum este blindat de o prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, unul din cei care au vegheat începuturile (orădene) ale poetului reşiţean. (În logica proiectului, totuşi prefaţa ar fi trebuit să fie postfaţă.)
Noua carte, la care ne oprim – „Docliniană (55+5 poeme)” – înmulţind cu încă 5 antologia anterioară de „55 de poeme”, selectează texte din toate etapele de creaţie, începînd cu debutul din revista şcolară „Vîrste cărăşene”, apoi „Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan” – o culegere locală reprezentativă pentru poezia Banatului de munte în 1970, iar după aceea culegerea de 7 poeţi „Uneori zborul”, care a dat şansă zborului unor tineri din vestul ţării precum Gheorghe Azap, Olga Neagu, Vasile Versavia etc. Selecţia din celelalte plachete personale urmează aceeaşi curgere cronologică a apariţiilor pînă în momentul de faţă. Un bogat aparat biobibliografic completează util nu doar spaţiul tipografic ci şi cunoaşterea autorului.          
Avem imaginea evoluţiei lui Octavian Doclin dinspre un romantism naturist, cu flori şi fluturi, specific generaţiei 70, spre o poezie autoreferenţială, cu puncte comune optzeciştilor şi cu delimitări clare faţă de curentele agăţate de ultimele mode. Descoperim teme şi formule cu care autorul vrea să-şi impună profilul bine individualizat în poezia de azi. Ca etape ar trebui să cităm întîi „Sfîrşitul de poem”, o formulă din care deducem un mod de lucru şi anume tăierea „poveştii“, reducerea inventarului retoric spre a reţine doar cîteva versuri expresive şi concluzive. O etapă imediată este „Poemul scurt” (un volum poartă chiar titlul „În apărarea poemului scurt”) care propune aceeaşi reflexivitate, concizie, pledoarie pentru metafora pregnantă izbucnind din imagini percutante. „Idealul concentrării“ a fost observat de-a lungul anilor de recenzenţi, de la Gheorghe Grigurcu la Mircea Martin. Dar poemele retorice nu lipsesc, ba chiar revin periodic (retorica, la urma urmei, este inerentă artei cuvîntului), însă în formule ample din ce în ce mai atent elaborate, încercînd suprimarea sentimentalismului romantic sau romanţios (care, totuşi, alcătuieşte unul din straturile de profunzime ale creaţiei docliniene). Astfel că de la baladescul de rezonanţă folclorică (tip „Dagmar”), el evoluează spre poemele de meditaţie despre viaţă, dragoste şi moarte (gen „Întîlnire nocturnă cu Gassenheimer, arhivarul şef, memoria lumii”), adesea preluînd sau ocultînd mesaje religioase, personaje şi simboluri biblice. Spre deosebire de confraţii săi acaparaţi de experienţele exclusiv formale, Doclin caută profunzimile, într-o relaţie transcendentală, angajînd un dialog mai mult ori mai puţin vizibil cu divinitatea. Or, fie şi numai din acest unghi de vedere, sesizăm un permanent joc cu moartea – obsedant în poezia lui O.D. –, dar angajat în dubletul său iniţiatic, adică o permanentă şansă de renaştere, de înnoire, de înviere, de mîntuire. Sacralitatea iluminează brusc, deşi nu e vizibilă oricînd. Poezia nu are, în consecinţă, numai un nivel al ochiului exterior (ar trebui mult analizată obsesia ochiului/privirii în versurile lui O.D.), ci şi al ochiului lăuntric sau al celui de-al treilea ochi. Există, adică, un nivel vizibil şi unul ascuns în jocul de-a Poemul, Poema, Cortul Poemei, Cuvîntul, Punctul etc.: „Poetul gîndi că e bine să mai/ ridice o Casă din acelaşi material/ dar mult mai ascuns vederii” (Pseudofabulă). Sau cum zice în altă parte: „am ţinut ascunsă/ imaginea reală lucrată în filigran,/ a morţii, pe care voi n-aţi ajuns s-o cunoaşteţi.” („Praf şi pulbere”). De altfel, destul de frecvent este invocată „faţa nevăzută a cuvîntului”, alteori „cuvintele de prisos ascunse/ abil ca un lucru furat/ în poem”. Poetul însuşi se dedublează văzut-nevăzut: „Fiindcă, iată, de-acum/ fiinţa mea va sta tot mai întreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./ Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dîră de lumină./ Mă veţi căuta, unii nerăbdători, alţii nepăsători,/ chiar printre aceste litere, agresîndu-vă./ Eu voi sta lîngă ele, ascuns ca-ntr-un nor./ De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă./ Şi uite-aşa începem o viaţă nouă./ Tot împreună.” („Fără titlu”).
Astfel analizată, înnoirea trece din planul formei literare în plan spiritual, ca înviere, ca naştere din nou, aceasta fiind menirea Poetului şi a Poeziei. Drumul adevărat, sensul său esenţial e căutat în spaţii vizibile şi în simboluri: „acum rătăcesc printre cuvinte/ printre atîtea cuvinte/ căutînd poemul minim/ care să-mi arate drumul/ spre muşchiul verde”. În copilărie, muşchiul verde „întotdeauna mă scotea la lumină”. De aceea poemul minim e un drum lumină, spre cunoaşterea salvatoare, precum muşchiul verde din copilărie.
Evoluţia poetului nu este liniară, dar se observă un fel de eminesciană dialectică a amintirii şi visului amintirii, dintre trecut şi proiecţia viitoare, precum chiar în titlul unuia din volumele poetului: „Metafore gîndite-n stil pentru cînd voi fi copil”. Se sugerează aici nu numai amintirea copilăriei (din trecut), ci şi proiectarea unui viitor în care paradisul copilăriei este în fond capacitatea artistului de a trăi în orizontul mitic al copilului, de a se susţine, precum Anteu, pe pămîntul natal. Din acest punct de vedere, titlul volumului de faţă – „Docliniană” – se referă atît la autor (Octavian Doclin), cît şi la satul naşterii şi copilăriei lui (Doclin, jud. Caraş-Severin), spaţiul real şi imaginar la care în mod repetat şi simbolic se întoarce, în cerc, poetul. Antologia însăşi este un astfel de cerc. De aici toate iau dimensiune mitologică, iar unul din poemele finale ale cărţii face joncţiunea cu textul debutului, evocîndu-l pe dascălul Petru Oallde, cel care i-a vegheat începuturile poetice. În mod inevitabil, peste mitologia pe care o construieşte în multiplele metamorfoze ale Cuvintelor/Poemului/Poetului, se străvede o mitologie a spaţiului natal. „Docliniană” – şi una, şi cealaltă.