Eroul comic prezent în multe scrieri dramatice este, de obicei, un personaj referenţial, relevant pentru o societate în care se adaptează perfect şi a cărei critică autorii o fac direct (prin negaţie) sau indirect, prin intermediul personajelor, indiferent de calitatea lor.
Unele cercetări (v. Philipe Ramon, „Pour un statut sémiologique du personnage”, în Poétique de récit, Edition du Seuil, 1977) se îndepărtează de considerarea personajului numai din punctul de vedere al unor modalităţi de analiză (cu accent îndeosebi pe modelul psihologic înfăţişat sau pe calităţile picturale ale „portretului”). Cel mai adesea, atunci când textul dramatic este jucat, deci devine spectacol, are loc o depăşire a planului lingvistic, cu intrarea personajului într-un spaţiu de semnificaţii mai largi, astfel încât este posibilă percepţia vizuală (gest, mimică, vestimentaţie), aceasta îndreptăţind sintagme ca: pictură de caractere, zugrăvirea viciilor, frescă tipologică, viziune picturală, care trebuie luate, ele şi cele asemănătoare lor, în sens strict metaforic, ca un transfer din câmpul semantic al picturii (spectacolul poate fi considerat tablou în mişcare), transfer menit să înlesnească demersul critic şi care nu prezintă pericol atâta timp cât criticul n-are tendinţa să transforme această „pictură” a personajelor în dogmă.
Personajul există, înainte de toate, ca entitate în sine, în textul dramatic: …personajul se defineşte prin ceea ce face în timpul piesei; în concepţia lui Philippe Ramon, el devine fenomen semiologic, adică „intră într-un proces intenţionat şi ireversibil de comunicare; manipulează un mic număr (finit) de unităţi distinctive de semne (un lexic), ale cărui modalităţi de asamblare şi de combinaţie sunt definite de un mic număr (finit) de unităţi distinctive (o sintaxă) independent de infinitatea şi de complexitatea mesajelor produse ori productibile”.