Lucrările pe care le expun pictorii sunt „liniştite şi calme”. Însă dincolo de ceastă linişte a lor şi de propriile reprezentări (sau prezentări), picturile sunt rezultatul unor căutări, încercări, abandonări şi soluţionări ale problemelor specifice (compoziţie, raport cromatic, tipuri de contraste cromatice etc.) pe care pictura le pune creatorilor ei. În adâncimea lor, lucrările exprimă un mod de a înţelege şi gândi pictura; exprimă un mod de a fi al picturii, un concept.
Dar cum este înţeleasă şi gândită, în fond, pictura? Pictura a fost înţeleasă, pe rând, ca pictură realistă, pointilistă, impresionistă, cubistă, naivă, suprematistă, realistă, suprarealistă, hiperrealistă, abstracţionistă, postmodernistă etc. Acestea sunt, în fond, tot atâtea moduri de a fi, modéle sau concepte de pictură.
Marea problemă pe care, după această paradă conceptuală, şi-o pune pictorul de azi este dacă aceste înfăţişări ale picturii mai pot fi urmate. Şi, dacă ele nu mai pot fi, pentru că imitarea şi proliferarea lor ne-ar transforma în epigoni sau plagiatori, care ar fi totuşi pictura căreia i-am putea oferi trup şi înfăţişare, fără a sta în umbra nimănui şi a niciunuia dintre chipurile ei de până acum?
Ce cale ar fi să urmeze, aşadar, pictorul, pentru a nu trăi din gloria nimănuia, pentru a fi el însuşi şi pentru a nu părăsi în acelaşi timp tărâmul picturii? Într-o lume a modelelor picturale, într-o lume a picturii în care fiecare model spune eu sunt pictura!, pictorul trebuie să îşi afle, negreşit, propria cale. El nu are decât să creeze propria pictură, aşa cum poetul, muzicianul sau sculptorul autentic îşi creează propria artă. Pictorul nu are decât să devină el însuşi un model autentic al picturii.
Spun aceste lucruri, pentru că tocmai pe ele le-am înţeles din întâlnirea cu pictorul Gheorghe Pantelie. De fapt, întâlnirea cu el a fost pentru mine întâlnirea cu problemele lui, cu nesfârşitele tatonări teoretice şi practice ale obiectului numit pictură. Pictura a fost pentru el neliniştea picturii. A fost căutarea şi găsirea unor moduri de a fi ale picturii şi, deopotrivă, abandonarea lor.
Gheorghe Pantelie ar fi putut picta ca oricine. El s-ar fi putut sincroniza lesne şi chiar a trăit în orizontul câtorva modéle – impresionismul, pointilismul, Mihai Horea –, dar nu a urmat niciunul dintre ele.
În contextul în care cei mai mulţi colegi pictori şi pictori prieteni probau modéle străine sau, încă şi mai rău decât atât, abandonau pictura pentru „floricele pe câmpii”, cu unicul scop de a-şi transforma lucrările în bani, în cât mai mulţi bani, el îşi permitea luxul să îşi „rateze” lucrările şi să o ia mereu „de la capăt”, încercând să îşi descopere, elaboreze propria pictură. Deşi a stăpânit cromatic obiectul pictat, el a căutat, de-a lungul mai multor ani, să elimine obiectul, lumea, materialitatea, reprezentarea şi să rămână doar la culoare, la ceea ce, dincolo de orice obiect şi reprezentare a lui, este pictura. Ultimele sale lucrări sunt doar culoare. Iar culoarea aceasta este pictură.