Cu ceva vreme în urmă, Alexandru Muşina se întreba paternal-îngrijorat: „Dar cu noi, optzeciştii, ce se va întâmpla?”. Între timp, observăm, unii dintre ei au dat la iveală cărţi importante, încât putem subscrie, fără rezerve, constatării pe care o făcea Daniel Cristea-Enache semnalând aşteptatul „come-back optzecist”. Chit că optzeciştii, iată, îmbătrânind tiptil, au devenit „şaizecişti” cu acte în regulă.
Un poet important, atent la demonia vieţii dar repliat, dezvoltând o surdinizată strategie poetică, simplificând scriitura („ca şi cum te-ai apleca să scrii o cerere”), vădind concizie, miminalism, economism etc., străin de verbozitatea solemnă ori de vizionarismul zgomotos-tumultuos, ispitit mai degrabă de o „retragere din rostire” (cum sesiza Gh. Grigurcu), este, neîndoielnic, orădeanul Ioan Moldovan. El refuză grandilocvenţa şi verbiajul: „flăcările mele/ luminau cuvinte mai lungi decât trebuinţa” (v. Un clin secret al memoriei). Considerându-se un „hipopotam al nimicului”, înregistrează cu sobrietate, înseninat, totuşi, o existenţă standardizată, „foarte cuminte”, cu „gust de ghips” şi cu final previzibil: „Facem ce facem şi pierim”. Departe, aşadar, de linia tânjitoare a ardelenismului dezrădăcinat sau de tentaţia mitizantă, idilizatoare, refuzând spectacolul, „portativul uranic” (nota tot Gh. Grigurcu), autorul recentei plachete Mainimicul (Ed. Cartea Românească) rămâne credincios sieşi, lepădându-se de „metafore dulcege”. Un univers poetic coerent, supravegheat şi un limbaj deparazitat, invocând amăgirea, lehamitea, însoţind acest „vechi obicei: viaţa”, ghidată, vai, după „degetul mainimicului”.