Traian Secară – Un „babist” care colorează
Pictura românească a fost marcată între anii 1955-1990 de o frumoasă şi interesantă „dispută” artistică. Pe „câmpul de luptă” au fost şcolile de pictură create în jurul a doi mari maeştri: Alexandru Ciucurencu şi Corneliu Baba. Fiecare dintre ei a creat urmaşi (şi încă mai creează), care au înţeles diferit mesajele teoretice şi practice emise în sălile de studii ale Academiei de Arte.
Într-o parte „ciucurentiştii” adepţi (cel puţin în intenţie) ai culorii, iar în tabăra opusă „babiştii”, tributari desenului. Şi unii şi ceilalţi, au tratat lecţiile primite în funcţie de har. Aici, însă, voi încerca să analizez pictura unui artist interesant, care a fost şcolit de un maestru, dar l-a „trădat” şi a trecut în tabăra cealaltă – acesta este pictorul Traian Secara.
Traian Secara a fost elevul maestrului Corneliu Baba, care propunea studenţilor săi un studiu bazat pe soliditatea desenului, pe culoarea care respectă tonul local şi se dezvoltă sub mantia contrastului clar-obscur.
Pictorul Secară a fost atent la acest deziderat, dar în momentul maturizării sale artistice a privit cu interes şi simpatie la paleta seducătoare a lui Ciucurencu. El a încercat, şi a reuşit în bună măsură, să facă o sinteză între cei doi şefi de şcoală, păstrând elementele clasice din compoziţia „babistă”, dar părăsind închistarea tonului local. A rezultat o pictură luminoasă, care lasă la „vedere” influenţele celor doi maeştri. Pictorul nu încearcă să construiască mode spectacol. El crede într-o şcoală de pictură românească ce ar avea în componenţă o soliditate, un schelet pe care să se aşeze cu siguranţă un contrast cromatic de tip cald-rece sau complementar. Secara se lasă sedus mai mult de pictura estetică ce o provoacă opera sa decât de convenabilul hedonic.
Naturile statice propuse de pictor au o puternică atracţie spirituală, mai ales prin surprinzătorul rafinament cromatic ce le domină. El nu mizează pe compoziţie, ci transmite stările emoţionale pe care le-a trăit în momentul întâlnirilor nobile de alt fel dintre verde şi violet, galben şi oranj, roşu şi albastru. Pictorul nu face pasul către abstractizare, zăbovind încă în zona unui figurativ bine selectat. Obiectele sale din atelier sunt aşezate cu o deosebită tandreţe într-o lumină care trebuie să evidenţieze posibile mesaje cromatice. El nu-şi „ţipă” stările, ci le comunică blând, cu o căldură deosebită. Secară ne doreşte aceeaşi bucurie pentru viaţă pe care o are el în momentele întâlnirii de taină cu doamna culoare.
Culorile rămân, la Traian Secara, principalul vehicul, dar prezenţa unui desen simplu le asigură operelor sale eleganţă şi energie.
Cred că pictorul merită mai multă atenţie din partea Uniunii Artiştilor Plastici. El trebuie să fie membru deplin şi să se bucure de toate drepturile ce decurg de aici. Poate o expoziţie retrospectivă ar argumenta suficient cele spuse mai sus.
Pictura românească a fost marcată între anii 1955-1990 de o frumoasă şi interesantă „dispută” artistică. Pe „câmpul de luptă” au fost şcolile de pictură create în jurul a doi mari maeştri: Alexandru Ciucurencu şi Corneliu Baba. Fiecare dintre ei a creat urmaşi (şi încă mai creează), care au înţeles diferit mesajele teoretice şi practice emise în sălile de studii ale Academiei de Arte.
Într-o parte „ciucurentiştii” adepţi (cel puţin în intenţie) ai culorii, iar în tabăra opusă „babiştii”, tributari desenului. Şi unii şi ceilalţi, au tratat lecţiile primite în funcţie de har. Aici, însă, voi încerca să analizez pictura unui artist interesant, care a fost şcolit de un maestru, dar l-a „trădat” şi a trecut în tabăra cealaltă – acesta este pictorul Traian Secara.
Traian Secara a fost elevul maestrului Corneliu Baba, care propunea studenţilor săi un studiu bazat pe soliditatea desenului, pe culoarea care respectă tonul local şi se dezvoltă sub mantia contrastului clar-obscur.
Pictorul Secară a fost atent la acest deziderat, dar în momentul maturizării sale artistice a privit cu interes şi simpatie la paleta seducătoare a lui Ciucurencu. El a încercat, şi a reuşit în bună măsură, să facă o sinteză între cei doi şefi de şcoală, păstrând elementele clasice din compoziţia „babistă”, dar părăsind închistarea tonului local. A rezultat o pictură luminoasă, care lasă la „vedere” influenţele celor doi maeştri. Pictorul nu încearcă să construiască mode spectacol. El crede într-o şcoală de pictură românească ce ar avea în componenţă o soliditate, un schelet pe care să se aşeze cu siguranţă un contrast cromatic de tip cald-rece sau complementar. Secara se lasă sedus mai mult de pictura estetică ce o provoacă opera sa decât de convenabilul hedonic.
Naturile statice propuse de pictor au o puternică atracţie spirituală, mai ales prin surprinzătorul rafinament cromatic ce le domină. El nu mizează pe compoziţie, ci transmite stările emoţionale pe care le-a trăit în momentul întâlnirilor nobile de alt fel dintre verde şi violet, galben şi oranj, roşu şi albastru. Pictorul nu face pasul către abstractizare, zăbovind încă în zona unui figurativ bine selectat. Obiectele sale din atelier sunt aşezate cu o deosebită tandreţe într-o lumină care trebuie să evidenţieze posibile mesaje cromatice. El nu-şi „ţipă” stările, ci le comunică blând, cu o căldură deosebită. Secară ne doreşte aceeaşi bucurie pentru viaţă pe care o are el în momentele întâlnirii de taină cu doamna culoare.
Culorile rămân, la Traian Secara, principalul vehicul, dar prezenţa unui desen simplu le asigură operelor sale eleganţă şi energie.
Cred că pictorul merită mai multă atenţie din partea Uniunii Artiştilor Plastici. El trebuie să fie membru deplin şi să se bucure de toate drepturile ce decurg de aici. Poate o expoziţie retrospectivă ar argumenta suficient cele spuse mai sus.