„Mi se spune poet ludic”
                     (Şerban Foarţă)
 
Deşi om de show, desferecând artezienele spiritului, Şerban Foarţă este un singuratic, ludismul erudit având, se ştie, un efect inhibant. Gustând efectul „perplexant” şi dedându-se desfrâului verbal, coborând în timpul jocului (în acel „răstimp roz”), el reuşeşte a fi – după propria-i mărturisire – „eliptic până la gâtuire”. Textele sale, indiferent de gen, devin spectacol critic şi criptic, inimitabil, ameninţat uneori, e drept, de o subtilitate abuzivă, excesivă. Nu e vorba însă, categoric, de stil aluziv şi limbaj esopic. Şi nici de versuri „luptătoare”, incendiare. Şerban Foarţă, încrezător doar în titlul de poet, nu este stegarul unei cauze, nu iese pe scena politică. Ştie că rangul pătează şi că harul trebuie protejat; ştie, mai presus de orice, că poetul e un ales. Dând cu tifla, el pare interesat nu de lectura subversivă ci de insurgenţa estetică. Motiv pentru care se va refugia în ludic, într-o atmosferă neinfestată de politic, fiind şi rămânând un om liber; îngăduindu-şi câte o distracţie parcă fără scop, iscată de plăcerea textului care se deşiră, intrând într-o lume care ştie – iluzionându-se – că e „teatru”. El are conştiinţa limitei şi o va forţa fără a folosi trotilul liric. Cantonate în ocazional, folosind măştile, textele lui Foarţă (predispus, fără odihnă, la bufonerie şi „comicării”) sunt mângâiate de un „estetism şăgalnic”; cresc dintr-un humus cultural, propunând un „parnasianism în răspăr” (Gh. Grigurcu). Iubesc rafinamentul filologic, calamburul, devierea (asociaţionismul neprogramat, digresiv şi regresiv). Chiar „nuanţa balcanică”, câtă vreme Foarţă – indiferent de genul spre care se apleacă – recunoaşte efemeritatea şi caută excentricitatea, în numele unei „demiurgii demise” (cum observa acelaşi Gh. Grigurcu).