Întinderea oricărui text este o poveste frumoasă. Fraze meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia valorii, ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale scrisului critic. Dar criticul român n-a ocolit, s-ar zice, nici produse şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii. Nimic, însă, acuzabil. Din ingerinţele unui context politic, combinat (vai, combinatoriul!) cu o viziune maşteră asupra fenomenului literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt, au fost abandonate de iniţiatori sau amânate până la clipa prielnică. Titu Maiorescu a ambiţionat – mărturisiri exacte în jurnalul său – o istorie a literaturii noastre dar, acaparat de orgoliul politic al unor amici care cochetau, cu mai mult ori mai puţin talent, cu literele, se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul descoperitor de talente ori semnatarul celor mai exacte comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen Lovinescu va încerca să aşeze eboşa modernistă la temeiurile istoriei sale de literatură română, dar pasionarea impresionistă a comentariului, selectarea exclusivistă a unor autori au întors tentaţiile realizării istoriei literaturii noastre la punctul zero. Acolo de unde nici istoriile-antologii ale lui Gh. Adamescu, L. Predescu, M. Dragomirescu, n-au mai reluat nimic, o dată cu schimbările contextului politic, nici proiectul stufos al lui D. Caracostea şi nici măcar Istoria lui George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, n-au mai putut nici ei relua nimic din entuziasmul mai vechilor întreprinderi, o dată cu schimbările de regim politic de după 1947. Dar spiritul erudit al criticului român n-a lipsit nici în astfel de vremuri, prelungind starea de agonie a literaturii până aproximativ la „dezgheţul” de după 1965, chiar dacă vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în acest teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Mircea Zaciu, Eugen Todoran.