Sub numele Ochiul lui Osiris au apărut recent interviurile pe care criticul şi cercetătorul literar Mircea Muthu le-a acordat diverselor reviste literare, în perioada 1990-2009.
Interviurile reuşesc un portret (parţial…) al lui Mircea Muthu, punctând dimensiunea profesională – profesor de Estetică şi Teoria literaturii la Facultatea de Litere din Cluj, pe aceea de om de cultură implicat în viaţa literară a cetăţii şi, în fine, pe aceea de cercetător în domeniul literaturii şi al esteticii ei.
Mircea Muthu a intrat în viaţa culturală necompromis de adeziune la Partidul unic. Nici nu se cădea să păteze memoria tatălui său, avocat strălucit al Transilvaniei, răpit într-o noapte de Securitate şi silit să lucreze la Canal. El şi-a câştigat pas cu pas postura universitară şi, prin studiile şi cercetările sale, pe aceea de om de cultură.
Dacă nu a colaborat la celebrele Omagii ceauşiste şi nu a semnat în presa roşie, Mircea Muthu a avut cu atât mai puţine motive să îşi îndoaie coloana în faţa puterii (puterilor/guvernelor) de după ’90 sau, în plan literar, să se alăture uneia sau alteia dintre găştile literare. El îşi recunoaşte, de pildă, condiţia de „paria în cetatea cu legi făcute pentru alţii, nu şi pentru creatorii de cultură” (p. 64). Nici chiar faimoasele generaţii literare, de care cei cu operă subţire fac atâta caz, nu îl ispitesc în nici un fel: „nu mă revendic de la vreo promoţie sau de la vreun grup” generaţionist (p. 68), declară el. Uneori, criticul înregistrează cu năduf „sub-cultura inflaţională” în care trăieşte şi este ispitit să scrie „istoria mentalităţii de gaşcă” (p. 30) în literatura română.
Prea puţin sedus de spiritul european vestic, care „trăieşte de fapt un declin” (p. 28), sau de cel american, care se autoflagelează, Mircea Muthu acordă atenţie în cercetările sale tipului uman şi cultural sud-european, încercând să echilibreze balanţa teoretică a spaţiului european. În acest sens, criticul publică Balcanologie (trei volume – 2002, 2004, 2007) şi Balcanismul literar românesc (trei volume, 2002).
Există, spune Mircea Muthu, o forma mentis balcanică, un „balcanism estetic” şi un „balcanism literar”, care au, pentru popoarele din sud-estul Europei, temeiuri istorice comune: aşezarea geografică, dependenţa (o bună perioadă de timp) de Poarta otomană şi „ortodoxismul predominant” (p. 33). În fond, avem de-a face cu o teritorializare culturală, care dă atât replica unor teritorializări externe de acelaşi tip – „cultura europeană”, „cultura europeană occidentală”, „cultura americană”, de exemplu –, cât şi unor teritorializări interne – „literatura ardeleană”, „literatura munteană” sau „literatura moldoveană”. Tot o parcelare a literaturii, de astă dată temporală, o reprezintă şi generaţiile literare, care schimbă canonul la zece ani. Faţă de generaţii, care îşi propun să ridice la concept puseurile literare ale unor grupuri, Mircea Muthu analizează un câmp cultural mult mai larg, compararea literaturilor sud-est europene urmând să-i dezvăluie trăsături tipologice, tematologice şi imagologice comune. Lărgirea în acest fel a bazei de cercetare măreşte posibilitatea surprinderii unor trăsături estetice mai stabile. Iată de ce pierderea acestui orizont cultural-literar de către critica făuritoare de istorii literare este amendată imediat de cercetător. De exemplu,
„(…) Nicolae Manolescu ne oferă astăzi o istorie critică din care absentează, aproape în totalitate, versantul sud-est european al culturii noastre, ceea ce îl conduce, în chip firesc, la radierea a peste două sute de ani din cele „cinci secole de literatură” autohtonă, cum sună, de-a dreptul emfatic, subtitlul Istoriei, altminteri plină de observaţiile pertinente, tranşante ale autorului de cronici – multe dintre acestea descusute, apoi răscusute şi introduse ca atare în corpul masivului tom care a făcut coadă la lansare.”
Aceeaşi Istorie critică suferă de absenţe impardonabile şi valorizări eşuate, false „ce atestă (…) judecata de gust a şaizecistului şi pe care autorul nu a putut să o depăşească.” (p. 176).
Pentru Mircea Muthu opera de artă este „sinteza dintre realitatea reprezentată şi o realitate imaginară sau posibilă” (p. 171). Cu o asemenea teorie, el ar avea motive să se îndoiască de definiţia poeticităţii propusă de Marin Mincu: „un procedeu al scriiturii”, o textuare, aşadar „singurul conţinut de comunicat în poezie.” (p. 153). Dar Mircea Muthu nu comentează. Se mulţumeşte doar cu un reproş în altă direcţie: „Mallarmé, ca şi Barbu (…), considerau poezia ca pe un gol învelit în scriere (…)” (p. 154). După cum se vede, criticul se distanţează de teribilismele modernismului. Interviurile sale pot fi socotite o conştiinţă literară în act.