Dumitru Augustin Doman iese pe piaţa literară cu Moartea noastră cea de toate zilele (Editura Timpul, 2008), care este cea de a doua sa carte… thanatică.
Moartea este fără discuţie pentru scriitor o temă dificilă, pentru că fiind fundamentală în ordinea existenţei ea cere o tratare pe măsură. Cum ar fi nimerit, aşadar, să vorbeşti despre moarte? Prin ce gen poţi aborda, pe parcursul a 100 de pagini, o atât de pretenţioasă temă? Printr-un studiu filozofic? Printr-un eseu? Printr-un roman? Printr-un poem? Cartea lui Doman refuză toate aceste modalităţi, ea prezentându-se ca o colecţie de fragmente scrise în mai multe registre artistice: reflexiv, reflexiv-aforistic, prozaic, jurnalier. Nu avem de a face, aşadar, cu un gen, cu o structură stilistică unitară, ci cu o structură compozită genuistic. Cartea se compune din unităţi textuale independente, insulare, care nu sunt „legate” între ele decât prin tema lor – moartea. Acestea sunt scrise în aşa fel încât să poată fi citite în orice ordine, fără ca ansamblul textual să piardă ceva. Norma de construcţie a cărţii este fragmentarismul. Dacă acest mod de a concepe aparţine prozei postmoderne, atunci pesemne că despre ea este vorba. Pe de altă parte, nu lipsesc nici citate din opera poetică sau reflexivă a unor autori, nici replicile date unor profesionişti ai beznei, cum este, de pildă, Cioran.