Având un caracter pregnant naţional, valorile şi creaţiile spirituale, cu excepţia celor ştiinţifice, care au un caracter universal, nu pot fi integrate dintr-o ţară în alta, dintr-o comunitate culturală în alta, asemenea valorilor şi bunurilor materiale.

Excepţie de la regulă, informaţiile ştiinţifice pot fi generalizate la nivelul Uniunii Europene şi nu numai, cu atât mai mult cu cât integrarea economică şi politico-juridică este subîntinsă de idei şi  teorii economice, politice şi juridice.
Din faptul că nu pot fi implementate ca atare dintr-o cultură în alta, nu rezultă însă că înfăptuirile spirituale nonştiinţifice din diferite ţări europene, în speţă din cele vestice şi cele estice, nu pot fi comunicate între cetăţenii acestor ţări şi nu se pot influenţa reciproc.
În primul rând, dacă avem în vedere clasificarea culturii din punct de vedere geografic şi etnic, fiecare cultură naţională conţine, tocmai prin specificul ei naţional, şi anumite virtualităţi general-umane, universale, prin care se înrudeşte cu alte culturi. Aşa numita cultură universală a unei anumite epoci se constituie prin totalitatea culturilor naţionale ale epocii respective.
Umanismul renascentist nu s-a manifestat numai în Italia, unde a culminat în quatrocento, ci a fost o mişcare de anvergură europeană, căreia i s-a circumscris şi umanismul literar românesc, umanistul român cel mai cunoscut pe plan european fiind Nicolaus Olahus, inclusiv prin corespondenţa sa cu Erasmus din Roterdam.    
Cultura luminilor cunoscută de omenire în secolul al XVIII-lea nu s-a redus la luminismul francez, care a fost cel mai avansat, ci a cuprins întreg luminismul vest-european (german, italian), precum şi luminismul din ţările est-europene, din Rusia, Polonia, Cehia, Serbia, Ungaria, inclusiv din cele trei ţări româneşti – Transilvania, Ţara Româneacă, Moldova – care, prin unirea lor, vor constitui România modernă.